Principala asemănare între dinți și oase constă în compoziția lor, ambele fiind țesuturi dure formate din minerale, cum ar fi calciul, fosforul, fluorul și magneziul. La nivel molecular, aceste minerale formează o structură cristalină solidă, ceea ce asigură o duritate superioară față de alte tipuri de țesut din organism, conform Live Science.
„Sunt țesuturi mineralizate. Dar, sincer, asemănarea se oprește aici”, a afirmat dr. Edmond Hewlett, profesor emerit la Facultatea de Stomatologie a Universității UCLA din SUA.
Unul dintre motivele pentru care dinții nu sunt considerați parte a sistemului osos este că aceștia îndeplinesc o funcție distinctă. Hewlett a explicat că rolul principal al dinților este de a mărunți alimentele pe parcursul procesului digestiv, deși aceștia contribuie și la articularea vorbirii. Din acest motiv, dinții albi sunt considerați parte integrantă a sistemului digestiv.
Oasele, pe de altă parte, au funcții variate. Acestea oferă structură și suport corpului, servind ca puncte de atașare pentru sistemul muscular. De asemenea, ele protejează organele vitale, cum ar fi inima și plămânii. În plus, oasele funcționează ca fabrici pentru producția de globule roșii și albe, esențiale pentru transportul oxigenului în organism și pentru funcționarea sistemului imunitar.
Există totuși o mică suprapunere între funcțiile dinților și ale oaselor. Oasele maxilarului contribuie la susținerea dinților și sunt importante pentru procesul de mestecare.
„Ele funcționează împreună, dar sunt separate”, a menționat Hewlett.
Diferitele funcții ale dinților și oaselor determină și structuri distincte. Exterioara dinților este acoperită de smalț, un strat subțire de țesut mineralizat, care reprezintă cea mai dură substanță din organism, datorită cristalelor dense formate dintr-un compus de calciu și fosfat.
Sub smalț se află dentina, un tip de țesut mineralizat care este mai moale decât smalțul, dar totuși dur. Dentina constituie cea mai mare parte a structurii dintelui și conține tuburi minuscule ce adăpostesc vase de sânge și terminații nervoase. Miezul dintelui, numit pulpă, este o substanță gelatinoasă care conține vase de sânge ce furnizează nutrienți și nervi care controlează senzațiile din dinte.
Oasele sunt acoperite de un strat exterior subțire și rezistent, denumit periost, care include atât vase de sânge, cât și nervi esențiali pentru creșterea și vindecarea țesutului. Stratul intern este constituit din țesut osos compact și rezistent, iar interiorul osului conține țesut spongios, cu pori minusculi care adăpostesc măduva osoasă, locul unde se formează noile celule sanguine.
Spre deosebire de dinți, oasele conțin nervi și vase de sânge atât intern, cât și extern. Aceasta este o diferență semnificativă, deoarece oasele sunt un țesut viu, în contrast cu dinții.
Dinții se dezvoltă în primii ani de viață, din celule specializate care formează straturi de smalț și dentină ce se întăresc în timp. Odată ce acest proces se finalizează, celulele care formează smalțul mor. De aceea, dinții rupți sau ciobiți nu se regenerează.
Deși pulpa din interiorul dintelui este alcătuită din țesut viu, aceasta nu are capacitatea de a regenera straturile exterioare de dentină sau smalț.
În contrast, oasele sunt structuri dinamice, remodelându-se constant. Ele conțin o rețea de vase de sânge, nervi și celule vii, numite osteoblaste și osteoclaste, care construiesc țesut osos nou și descompun țesutul vechi.
Această regenerare continuă permite oaselor să se vindece după o fractură și să se adapteze la schimbările corpului, cum ar fi modificările nivelului de stres sau de activitate fizică. Cea mai mare parte a scheletului unui adult se reînnoiește complet aproximativ o dată la 10 ani.
„Osul este mai degrabă o parte vie a corpului. Dar aveți grijă de dinții voștri — ei nu vor crește la loc”, a concluzionat Hewlett.
