Scriitorul și jurnalistul american James Bovard a publicat un editorial în New York Post, în care face o paralelă alarmantă între noul primar al New York-ului, Zohran Mamdani, și politica de colectivizare implementată de Ceaușescu.
Bovard își structurează argumentația în jurul unei declarații a lui Mamdani din discursul său de inaugurare, prin care afirma că „va înlocui cinismul individualismului cu căldura colectivismului” – un concept care, la 36 de ani de la căderea lui Ceaușescu, provoacă spaimă oricărui român trecut de 40 de ani.
În contextul discuției despre individualism și colectivism, Bovard menționează că „din fericire, psihiatrii nu au clasificat încă «individualismul cinic» drept o boală mintală”, subliniind astfel o viziune critică asupra ideologiei colectiviste. El își amintește de vizita sa în Bucureștiul comunist din 1987, folosind aceasta ca punct de plecare pentru a analiza discursul primarului Mamdani.
Paralela surprinzătoare dintre Mamdani și regimul comunist se bazează pe promisiunile acestuia din discursul său inaugural, în care a promis subvenții, precum îngrijirea gratuită a copiilor, prezentate ca „elemente – cheie pentru viețile pe care le umplem de libertate”.
Totuși, cuvintele lui Mamdani, deși atrăgătoare, nu l-au convins pe Bovard, care a recunoscut rapid caracterul subversiv al acestor promisiuni, afirmând că „ajutoarele guvernamentale sunt adesea mult mai scumpe decât par la prima vedere”.
Bovard își dezvoltă argumentele prin referiri la politicile regimului comunist din România, care își proclama controlul total asupra indivizilor sub pretextul colectivismului. El subliniază absurditatea sistemului, menționând că, în sănătate, s-a promis gratuitate, dar s-a exercitat control total asupra corpului (ex: interzicerea contracepției și a avortului). De asemenea, el face referire la „Cincialul în patru ani”, un plan economic ce a dus la măsuri severe de austeritate, inclusiv la oprirea curentului electric, ceea ce a generat mii de decese. Rata mortalității infantile a fost atât de ridicată încât guvernul a refuzat să înregistreze copiii născuți înainte de a supraviețui primei luni de viață.
Bovard descrie cu meticulozitate „paranoia regimului ceaușist”, amintind un incident în care, cerându-i portarului de hotel o hartă a orașului, acesta i-a răspuns cu suspiciune, refuzând să îi ofere informații. „Bănuiala mea era că tipul ăla nu trăia din bacșișuri”, adaugă el.
Un aspect cu adevărat surprinzător al editorialului lui Bovard este compararea unui dictator comunist, cunoscut pentru paranoia și megalomania sa, cu un tânăr primar din New York, născut cu doi ani înainte de căderea lui Ceaușescu.
Acestă asemănare devine cu atât mai îngrijorătoare pentru cetățenii din New York, care au o cunoaștere minimă a istoriei comuniste. Este o legătură care nu flatează și care ar trebui să constituie un semnal de alarmă.
Mai mult, comparația este cu atât mai periculoasă, având în vedere că Mamdani este un tânăr necontaminat de ideile unor comuniști care s-au considerat zei pe pământ.
„Ceaușescu și soția sa au fost aliniați lângă un zid și executați sumar cu aproximativ doi ani înainte de nașterea lui Mamdani. Retorica elevată a lui Ceaușescu nu i-a mai influențat pe românii pe care îi asuprise de mult timp”, conchide Bovard.
