Dezbaterile din jurul programului de apărare românesc se extind dincolo de puritatea militară, punând o întrebare esențială: câte dintre resursele generate de contractele de apărare, sprijinite prin inițiativa Uniunii Europene numită Security Action for Europe (SAFE), vor rămâne în economia românească? Această întrebare este fundamentală pentru deciziile strategice pe care România le va lua în legătură cu structura programului MLI.
SAFE oferă statelor membre ale Uniunii Europene oportunitatea de a accesa condiții financiare favorabile pentru achiziții comune în domeniul apărării. Spre deosebire de alte instrumente europene, SAFE este bazat pe împrumuturi, nu pe granturi, ceea ce afectează profund dezbaterea politică din România.
Recent, liderul PSD, Sorin Grindeanu, a subliniat aspectul fiscal al programului, afirmând: „Acei bani vor fi dați înapoi de români, de toți românii. Și atunci e nevoie de o transparență mai mare.” Această observație subliniază o trăsătură esențială a instrumentului SAFE: deși facilitează costurile de finanțare și promovează achizițiile comune, povara financiară rămâne în cele din urmă pe umerii bugetelor naționale.
Grindeanu a continuat să explice că transparența în utilizarea fondurilor nu este uniformă. „Dacă pe aproximativ 4 miliarde de euro știm ce se întâmplă, pentru că se construiesc autostrăzile de la Pașcani la Siret și de la Pașcani la Ungheni, pentru celelalte 11-12 miliarde, nu avem aceleași informații.”
Dincolo de transparență, liderul PSD a abordat problema dintr-o perspectivă economică: „Eu vreau să văd că acei bani intră în economia românească, că se vor crea locuri de muncă, se vor dezvolta facilități, uzine.” Acest argument este direct relevant pentru programele de achiziție de apărare finanțate prin SAFE, inclusiv programul MLI.
Recent, specialiștii din domeniu s-au reunit pentru a analiza impactul economic al modernizării apărării. Nicoleta Pauliuc, președinta Comisiei pentru Apărare din Senat, a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că, deși se știe ce se cumpără, nu se știe câți bani din aceste contracte rămân efectiv în România: „Nu ca promisiune, ci ca angajament contractual măsurabil.”
Pauliuc a cerut clarificări economice, întrebând: „Din fiecare euro contractat, câți cenți ajung într-o fabrică românească, la un inginer român, la un furnizor român? Puneți cifrele pe masă: câte locuri de muncă înalt calificate generează fiecare contract?” Această întrebare este vitală pentru programul MLI, care ar putea implica investiții de miliarde de euro și ar putea influența structura industriei de apărare din România pentru decenii întregi.
Regulile SAFE stipulează că cel puțin 65% din valoarea contractelor trebuie să fie produsă în Uniunea Europeană, dar această cerință nu garantează neapărat implicarea industriei românești. Pauliuc a subliniat că regula favorizează companiile deja integrate în ecosistemul industrial european, precum Rheinmetall, Airbus sau Leonardo, ceea ce înseamnă că producția ar putea rămâne concentrată în țări cu industrii de apărare bine dezvoltate, cum ar fi Germania, Franța, Italia sau Spania. Așadar, participarea industrială locală va depinde în mare măsură de strategia de negociere adoptată, nu de garanții regulatorii.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a legat această discuție de stabilitatea macroeconomică, afirmând că „nu există stabilitate financiară sau securitate fără securitate militară națională, regională și europeană.” El a subliniat că impactul fiscal al SAFE depinde de modul în care fondurile se reintegrează în economie. Dacă împrumuturile pentru apărare se transformă în contracte industriale interne, efectul multiplicator economic poate compensa parțial costul fiscal. În caz contrar, România ar putea ajunge să suporte o datorie publică mai mare fără o expansiune corespunzătoare a bazei sale industriale, o dinamică crucială pentru programele majore de achiziții, cum ar fi MLI.
Un alt aspect important discutat a fost strategia de negociere a statului. Fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Pașcu, a pledat ca România să abordeze achizițiile de apărare cu „negocieri patriotice”, sfătuind oficialii să evite „atitudinile de tip vasal” care au caracterizat unele negocieri anterioare.
Radu Ștefan Oprea, secretar general al Guvernului, a clarificat că regulile SAFE nu împiedică cooperarea industrială sau transferul de tehnologie, iar nivelul de implicare industrială internă depinde în mare măsură de modul în care fiecare stat membru negociază contractele. Polonia a fost menționată ca un exemplu de succes în obținerea participării industriale în programele sale de apărare.
Astfel, viitorul program MLI devine mai mult decât o simplă achiziție militară; este, în esență, o alegere strategică industrială. Un scenariu optimist ar putea implica utilizarea programului pentru a reconstrui o parte din ecosistemul industrial de apărare al României, axându-se pe producția locală, integrarea și activități de mentenanță pe termen lung. Unii ofertanți au sugerat deja posibilitatea de a atinge un nivel de localizare apropiat de 80%, ceea ce ar putea genera mii de locuri de muncă industriale înalt calificate și ar integra companii românești în lanțurile de aprovizionare europene. Alternativ, România ar putea îndeplini cerințele SAFE pentru producția europeană, dar fără a beneficia de majoritatea valorii industriale, care ar rămâne în alte state ale Uniunii Europene. Acest lucru ar însemna că România ar obține capabilitatea militară necesară, dar fără a reconstrui semnificativ baza industrială de apărare.
