Pe 6 iunie 1944, Al Doilea Război Mondial intra în cel de-al cincilea an, lăsând în urmă milioane de victime și o mare parte din Europa în ruine. Soarta conflictului se decide acum pe o singură întindere de apă: Canalul Mânecii, unde sunt concentrate 150.000 de soldați. În această atmosferă tensionată, Președintele american se adresează națiunii sale, subliniind că americanii nu luptă din dorința de a cuceri, ci pentru a pune capăt cuceririi.
Aliatul său, Winston Churchill, va reflecta aceeași idee în lucrarea sa istorică, deschizând-o cu un motto puternic: „ÎN RĂZBOI: HOTĂRÂRE. ÎN ÎNFRÂNGERE: SFIDARE. ÎN VICTORIE: MĂRINIMIE”.
Avansăm acum în aprilie 2026. America este din nou prinsă într-un conflict, de data aceasta în Strâmtoarea Ormuz. Președintele țării transmite un mesaj poporului său, dar tonul este unul agresiv. „Deschideți dracului strâmtoarea, nenorociților, sau veți trăi în iad, uitați-vă bine!” afirmă el cu fermitate. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, declară că iranienii „sunt terminați și știu asta”, adăugând că nu este o „luptă corectă” și că „îi lovim când sunt la pământ, exact așa cum ar trebui”.
Se observă o schimbare profundă în stilul de comunicare al războiului în Occident. Deși tehnologia s-a avansat, înlocuind avioanele Spitfire cu bombardiere invizibile, limbajul folosit a evoluat și el. Astfel, în trecut, când Occidentul purta războaie, o făcea cu arme moderne, dar cu un limbaj care își păstra tradiția.
În vreme ce națiunile se confruntau pe câmpul de luptă cu bombe și gloanțe, ele se angajau și într-o bătălie a cuvintelor prin texte și discursuri influente. Aluziile la Shakespeare, referințele la Abraham Lincoln și repetarea cuvântului „luptă” erau elemente esențiale ale oratoriei. Churchill scria că „dintre toate talentele oferite oamenilor, puține sunt atât de puternice și niciunul nu este atât de prețios”.
Însă, această putere oratorică pare acum să fi fost uitată. Un videoclip recent al Casei Albe, intitulat „Justice the American Way”, este un montaj lipsit de cuvinte, cu imagini din filme celebre, cum ar fi Gladiator, Top Gun și Transformers, toate intercalate cu secvențe reale de atacuri asupra țintelor iraniene. În loc să facă referire la texte sacre, Hegseth a citat greșit dintr-o operă de ficțiune celebră. Pe 15 aprilie, el a condus o rugăciune care „reflecta” Ezechiel 25:17, dar care, de fapt, era o adaptare aproape identică din Pulp Fiction.
Un argument contrar ar fi: „Și ce dacă?”. Moartea nu discriminează între liderii capabili de oratorie și cei care nu sunt. De asemenea, cuvintele memorabile pot, de multe ori, să conducă la măceluri mecanizate, așa cum a demonstrat literatura despre Primul Război Mondial. După moartea fiului său la Bătălia de la Loos, Rudyard Kipling a scris o epigramă amară: „Dacă întreabă cineva de ce am murit,/Spuneți-le că tații noștri au mințit”. Astfel, oratoria poate fi adesea înșelătoare.
Totuși, sentimentul că s-a pierdut ceva este greu de ignorat atunci când un lider occidental recurge la referințe din filme în loc de aluzii istorice. Oratoria a fost întotdeauna esențială. Spre exemplu, discursul lui Abraham Lincoln la Gettysburg, cu cele 271 de cuvinte ale sale, este memorabil, în contrast cu discursul de două ore și 13.607 cuvinte care l-a precedat.
Toți marii oratori au folosit aluzii și referințe culturale. Când colonelul Tim Collins a trimis soldați britanici în Irak, le-a spus să „calce cu grijă”, având în vedere Grădina Edenului. În discursul său despre Bătălia Angliei, Churchill a folosit „cei puțini” pentru a evoca „fericiții puțini” din Henry V. Bombardarea Hiroshima a fost însoțită de cuvintele din Bhagavad Gita, când J. Robert Oppenheimer a spus: „Am devenit moartea, distrugătorul lumilor”.
Invocarea corectă a cuvintelor mobilizează nu doar oamenii vii, ci și pe cei căzuți. Utilizarea acestor aluzii reprezintă o mobilizare a unor idei puternice. Citatul din Biblie evocă cele mai bune trăsături ale umanității, în timp ce referințele la „Henry V” fac apel la idealuri înalte. Aproximativ o zecime din discursurile lui Churchill includeau referințe istorice menite să ajute publicul să înțeleagă contextul conflictului.
Aluziile culturale nu doar că oferă încurajare, dar și întăresc moralul. Ele permit vorbitorului să „ridice tonul”, așa cum afirmă Barry Strauss. Discursul funerar al lui Pericle îi îndemna pe atenieni să lupte „pentru ceva… pentru democrație”. În 1940, Franklin Roosevelt declara că „niciodată, de la Jamestown și Plymouth Rock, civilizația americană nu a fost într-un pericol atât de mare ca acum”, subliniind rolul Statelor Unite ca „marele arsenal al democrației”.
Cu toate acestea, liderii trebuie să utilizeze aluziile potrivite. William Nicholson consideră „înfricoșător” faptul că Casa Albă recurge la referințe din filme, sugerând că văd războiul ca pe o producție Hollywoodiană. În realitate, nici măcar nu înțeleg corect personajul Maximus, care este un luptător reluctant, forțat să lupte pentru familie și pentru idealurile Romei. Războiul nu este un joc. Așa cum spunea Roosevelt: „Am văzut războiul pe uscat și pe mare. Am văzut sângele curgând din răniți… urăsc războiul”.
În esență, cea mai bună oratorie despre război nu este, de fapt, despre război. Este despre pace. Oamenii aud aceste cuvinte și se gândesc nu doar la viețile care ar putea fi pierdute, ci și la modul de viață care ar putea dispărea: cultura, democrația și decența. Emoția generată de o oratorie puternică provine din teama de a nu pierde nu doar un război, ci o lume întreagă. Iar când vizionează videoclipurile produse de Casa Albă, această lume pare deja pierdută.
