Când Dumnezeu a rostit „să fie lumină”, a creat o distincție fundamentală între timp și netimp. De la acea clipă, lumina a început să contureze Creația, aducând-o în sfera măsurabilului, dar, în același timp, a „luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o”.
Lumina relevă Necuprinsul, devenind esențială pentru auto-reflecție, în timp ce întunericul oferă ascunziș. Așa se conturează un „joc al luminii”, o interacțiune între vizibil și invizibil.
Regizorul Ovidiu Georgescu le propune spectatorilor români o experiență cinematografică unică, un film introspectiv care poate rezonează cu toate generațiile. „Jocul luminii” explorează relația complexă dintre Paul (Nicu Mihoc), un fost actor aflat într-un azil izolat, și fiul său Johnny (Marius Turdeanu), un finanțist stabilit în New York, care se regăsesc după 20 de ani.
Acest film reflectă viața în întreaga ei complexitate: tensiuni, orgolii, tăceri și emoții adânc îngropate. Cinema-ul de cameră, așa cum este definit de Georgescu, se concentrează pe introspecție, în detrimentul spectacolului.
Mediafax: Filmul „Jocul luminii”, care va avea premiera pe 6 mai, își are originea în piesa de teatru „Nu mai sunt vișine. La cină”, scrisă de Teodora Herghelegiu. Cum s-au intersectat teatrul și filmul în acest proiect?
Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei a fost un punct de plecare, nu un final. Am adoptat arhitectura narativă a piesei, dar am gândit-o în termeni strict cinematografici. Am decis să construiesc un film, nu să filmez o piesă, iar camera se apropie de actor, căutându-i expresiile și emoțiile. Așa am creat un miez vizual bazat pe tăceri și trăiri interioare. Spre deosebire de teatru, unde distanța dintre scenă și public impune o anumită construcție a rolului, la mine, camera este atât de aproape încât orice falsitate devine evidentă.
Spiritul teatral este prezent în esența Kammerspielfilm-ului, un gen cinematografic în care spațiul restrâns și actorii poartă întreaga greutate a dramei. Locația unică a azilului devine un personaj în sine, iar cele două arte s-au îmbinat prin asumare, nu prin compromis. Am dorit un film care să reflecte nervul și esența teatrului, dar cu intimitatea specifică cinematografului.
Mediafax: „Jocul luminii” explorează relația complexă dintre un tată și un fiu, plecând de la o dinamică de apropiere și dorință de iubire. Ce v-a atras cel mai mult la această poveste?
Ovidiu Georgescu: M-a fascinat fragilitatea și duritatea iubirii care nu mai știe cum să se exprime. Relația părinte-copil este universală, dar și profund particulară. M-a interesat incapacitatea de a comunica autentic, chiar și în fața dorinței de apropiere. Dinamica dintre tată și fiu nu se bazează pe conflicte spectaculoase, ci pe lucruri nespuse, orgolii și ego, care ascund vulnerabilitatea. Tatăl, un fost actor, trăiește în iluziile sale, în timp ce fiul vine cu o logică pragmatică. Relația lor dezvăluie nu doar o diferență de generație, ci și o diferență de limbaj emoțional.
Decizia de a spune această poveste acum reflectă o realitate mai largă, în care relațiile devin din ce în ce mai fragmentate. Trăim într-o lume cu o comunicare constantă, dar în care esențialul rămâne adesea neexprimat. De asemenea, m-a interesat ideea de „prea târziu”, acel moment în care realizăm că dorim să reparăm ceva, dar nu mai avem timpul necesar. Filmul nu dă soluții, dar provoacă spectatorii să reflecteze asupra lucrurilor pe care le amână.
Mediafax: Care credeți că va fi impactul emoțional asupra spectatorilor care vor viziona filmul?
Ovidiu Georgescu: Impactul emoțional nu provine dintr-un moment singular, ci din acumulare. Spectatorii se vor regăsi în fragmentele relației dintre tată și fiu. Confruntările directe dintre cei doi, cu ironie, luciditate și reproșuri, creează o tensiune recognoscibilă. Tatăl și fiul nu sunt niciodată complet sinceri, iar această duplicitate este familiară pentru mulți. De asemenea, filmul abordează tema eșecului uman, încercarea de a repara ceva după prea mult timp, generând emoții profunde.
Finalul filmului, fără a fi dezvăluit, transformă tot ce a fost văzut într-o altă lumină, lăsând spectatorul cu întrebări despre propria relație cu părinții sau copiii. Cred că mulți vor pleca cu nevoia de a exprima lucruri amânate.
Mediafax: În ce măsură ne regăsim în povestea celor doi protagoniști?
Ovidiu Georgescu: Ne regăsim mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaștem. Povestea este construită din situații comune, trăite în diverse forme, fie ca părinți, fie ca copii. Universul relației dintre generații nu este legat de un context specific, ci de o diferență de perspective asupra vieții. Fiecare personaj consideră că deține „adevărul”, ceea ce duce la un conflict greu de reconciliat.
De asemenea, tema lucrurilor nespuse este centrală. Fiecare spectator poate identifica momente în care nu a exprimat esențialul din orgoliu sau teama, iar filmul ilustrează această acumulare tăcută. Dinamica dintre personaje reflectă realitatea contemporană, în care mobilitatea și succesul pot fractura relațiile personale. Fiul provine dintr-un univers diferit, iar această ruptură este atât fizică, cât și emoțională.
În cele din urmă, ideea de vinovăție și regret este universală. Toți ajungem să ne întrebăm dacă am fost suficient de prezenți pentru cei dragi. Filmul nu oferă răspunsuri, dar creează un spațiu pentru aceste întrebări.
Mediafax: Cum ați gândit cromatica filmului, dominată de albastru și maro?
Ovidiu Georgescu: Cromatica nu este aleasă doar pentru estetică, ci ca o extensie vizuală a tensiunii dintre personaje. Albastrul simbolizează distanța, raționalitatea și succesul fiului, în timp ce maroul se leagă de interior, de uzură și de trecut. Spațiul azilului devine un organism viu, în care personajul tatălui este deja absorbit. Conflictul dintre cele două culori reflectă tensiunea dintre prezent și trecut, iar pe măsură ce povestea avansează, aceste culori interacționează, simbolizând evoluția relației dintre personaje.
Lumina, evidențiată chiar în titlu, jonglează între cele două culori, uneori apropiindu-le, alteori separându-le.
Mediafax: „Jocul luminii” este primul film dintr-o trilogie dedicată Kammerspielfilm. Ce vă atrage la acest gen și cum va evolua în proiectele viitoare?
Ovidiu Georgescu: Mă atrage rigoarea și onestitatea acestui tip de cinema, care nu permite ascunzișuri. Totul se reduce la esențial: actor, relație, tensiune. Spațiul restrâns devine un mediu profund, iar apropierea de personaje permite o intimitate rar întâlnită în alte forme de cinema. În „Jocul luminii”, această formă a fost naturală, iar în viitor, voi explora relații diferite, păstrând aceeași tensiune.
Trilogia va aborda fragilități umane diverse, explorând raporturile de putere și nevoia de apropiere, concentrându-se pe adevărul emoțional.
Mediafax: Există o legătură între cele trei filme ale trilogiei?
Ovidiu Georgescu: Legătura nu este narativă, ci constă în coerența tematică și emoțională. Cele trei filme se concentrează pe relațiile tensionate și confruntările intime. Este o trilogie a fragilității, a lucrurilor nespuse și a încercărilor de apropiere. Există o continuitate stilistică, dar fiecare film va explora o altă configurație umană.
„Jocul luminii” abordează relația părinte-copil, în timp ce viitoarele filme, „Baladă pentru flaut şi fizică cuantică” și „GoRe – Go & Return”, se vor concentra pe alte legături, păstrând aceeași tensiune.
Trilogia va provoca spectatorii să se recunoască și să-și pună întrebări, refuzând soluțiile simple.
Mediafax: Ce mesaj le transmiteți studenților despre cum să își păstreze identitatea artistică într-o eră a consumului rapid de conținut video?
Ovidiu Georgescu: Le spun că nu există o contradicție între ritmul rapid al lumii și rigoarea artistică, ci tentația de a confunda vizibilitatea cu valoarea. Într-o eră a consumului rapid, este important să nu-și dilueze vocea pentru succesul imediat. Identitatea artistică se construiește în timp, prin consecvență și dialog onest cu întrebările proprii.
Îi încurajez să nu piardă răbdarea și să nu se adapteze în mod superficial. Ceea ce rămâne nu este viteza de producție, ci capacitatea de a comunica ceva valoros, într-o formă autentică. Este esențial să înțeleagă noile medii, dar fără a deveni dependenți de ele, păstrând adevărul în exprimare.
Ca profesor, caut să-i ghidez spre un echilibru între deschiderea către prezent și fidelitatea față de demersul personal. În cele din urmă, ceea ce contează este mesajul și autenticitatea acestuia.
