Datele comerciale recente ilustrează un deficit comercial semnificativ în relația Uniunii Europene cu China. În anul 2025, UE a exportat bunuri în valoare de 199,6 miliarde de euro către China, în timp ce importurile din această țară au atins cifra impresionantă de 559,4 miliarde de euro, generând astfel un deficit comercial de 359,8 miliarde de euro. Comparativ cu 2024, exporturile europene către China au scăzut cu 6,5%, în timp ce importurile au crescut cu 6,4%.
Acest deficit reflectă ceea ce economiștii descriu ca fiind „al doilea șoc chinezesc”. Primul șoc, care a avut loc la începutul anilor 2000, a fost în principal legat de relocarea producției de bunuri de larg consum în China. Acest al doilea șoc, însă, prezintă un risc mai mare pentru Europa, deoarece vizează industriile cu valoare adăugată ridicată.
În economia tranziției verzi, China nu mai este doar un furnizor ieftin, ci a devenit un actor dominant pe piața globală. Beijingul controlează o parte semnificativă din capacitatea de producție mondială pentru panouri solare, baterii, componente eoliene și vehicule electrice, toate aceste sectoare fiind cruciale pentru viitorul industrial al Europei și pentru îndeplinirea obiectivelor climatice.
În acest context, Uniunea Europeană se confruntă cu un risc dublu: pe de o parte, se poate transforma într-o dependentă a tehnologiilor chinezești pentru propria tranziție verde, iar pe de altă parte, se expune riscului de a pierde locuri de muncă și capacități industriale în domeniile în care spera să își consolidateze competitivitatea.
Industria auto ilustrează perfect această schimbare. Constructorii europeni nu mai reușesc să vândă în China la fel de bine ca înainte, iar concurența din partea producătorilor chinezi devine din ce în ce mai acerbă. Companii precum BYD, Geely și SAIC combină prețuri competitive cu tehnologii avansate și un suport public considerabil, ceea ce pune presiune pe mărcile europene.
Pentru țări precum Germania, Franța, Italia și Spania, această situație nu reprezintă doar o provocare comercială, ci o amenințare la adresa întregului ecosistem industrial, incluzând uzine, furnizori, centre de cercetare, rețele de distribuție și sute de mii de locuri de muncă.
În încercarea de a răspunde, Uniunea Europeană a implementat în 2024 taxe compensatorii pe vehiculele electrice chinezești, concluzionând că acestea beneficiază de subvenții neloiale. Această măsură a transmis un mesaj politic important: Bruxelles-ul nu mai este dispus să tolereze concurența subvenționată fără reacție.
Totuși, aceste taxe nu rezolvă problema fundamentală. Producătorii chinezi pot absorbi o parte din costuri, pot muta producția în Europa sau pot vinde alte tipuri de vehicule, cum ar fi hibridele. De asemenea, aplicarea de taxe pe un sector nu poate compensa lipsa unei strategii industriale comune.
Un alt domeniu de competiție neloială este comerțul online. Platforme precum Shein și Temu au exploatat reglementările favorabile pentru coletele mici, livrând milioane de produse direct consumatorilor europeni. Aceste condiții pun o presiune enormă asupra comercianților locali, care trebuie să se conformeze cu fiscalitatea, costurile salariale și standardele europene de conformitate.
Uniunea Europeană a decis să introducă o taxă vamală fixă pentru coletele mici provenite din afara Uniunii, dar și această măsură are un caracter mai degrabă defensiv. Deși poate încetini influxul produselor, nu răspunde întrebării esențiale: cum poate Europa să producă competitiv într-o economie globală în care China utilizează simultan subvenții, scală industrială și control asupra lanțurilor de aprovizionare?
În ceea ce privește România, presiunea chineză nu este o problemă abstractă, ci se reflectă direct în balanța comercială. În prima jumătate a anului 2025, România a înregistrat importuri din China de aproximativ 4,3 miliarde de euro, cu o creștere de peste 26% față de aceeași perioadă din 2024. În același timp, exporturile românești către China au fost de doar 331,9 milioane de euro, în scădere cu 12,1%, ceea ce a dus la un deficit bilateral de aproape 4 miliarde de euro, reprezentând aproximativ 24% din întregul deficit comercial al țării.
Dezechilibrul devine și mai evident în contextul întregului an 2025. Conform datelor UN Comtrade, România a importat din China bunuri în valoare de 10,26 miliarde de dolari, în timp ce exporturile către această țară s-au ridicat doar la 806 milioane de dolari. Astfel, România a cumpărat din China de aproape 13 ori mai mult decât a vândut acolo. Importurile sunt dominate de echipamente electrice și electronice, în valoare de 3,05 miliarde de dolari, și de mașini, reactoare, boilere și echipamente industriale, în valoare de 2,34 miliarde de dolari.
De asemenea, comerțul online reprezintă un alt canal prin care China influențează economia românească. Platforme precum Shein, Temu și AliExpress au modificat comportamentul de consum, punând presiune asupra comercianților locali, care se confruntă cu obligații fiscale, costuri salariale și reguli europene de conformitate. Începând cu 1 ianuarie 2026, România va introduce o taxă logistică de 25 de lei pe colet pentru expedierile sub 150 de euro din afara UE, iar ANAF va impune obligații pentru curieri și furnizorii de servicii poștale. În plus, din iulie 2026, UE va aplica o taxă vamală de 3 euro pentru coletele mici, ca răspuns la dublarea numărului acestora în blocul comunitar, majoritatea provenind din China.
Problema României nu constă doar în creșterea importurilor din China, ci și în faptul că o parte din produsele care ar fi putut fi fabricate în țară — cu o valoare adăugată mai mare — sunt mutate treptat către Asia. România se află acum într-o competiție nu doar pentru textile, încălțăminte sau produse simple de consum, ci și pentru componente electrice, echipamente industriale, piese auto, electronice, baterii, panouri fotovoltaice și alte produse legate de tranziția verde.
Cazul Germaniei exemplifică costul întârzierii în adaptare. Modelul economic german, care s-a bazat zeci de ani pe exporturi industriale, energie relativ ieftină și acces la piața chineză, se află acum în declin. Prețurile energiei au crescut semnificativ după invadarea Ucrainei de către Rusia, cererea chineză pentru produsele europene a scăzut, iar firmele chinezești au devenit concurenți direcți în sectoarele de vârf.
Industria germană suferă pierderi, iar semnalele sunt evidente în producție, exporturi și ocuparea forței de muncă. Dificultățile cu care se confruntă Germania reprezintă un avertisment pentru restul Europei: dacă principala putere industrială a continentului este vulnerabilă, celelalte economii nu sunt în siguranță.
Ca răspuns, Uniunea Europeană a dezvoltat un arsenal defensiv tot mai complex, incluzând anchete anti-subvenții, reguli stricte privind subvențiile externe, mecanisme de control al investițiilor și politici de securitate economică. Aceste măsuri marchează o schimbare semnificativă față de perioada în care piața deschisă era principala prioritate europeană.
Bruxelles-ul încearcă să protejeze piața internă fără a renunța complet la principiile comerțului liber, dar menținerea acestui echilibru reprezintă o provocare. O reacție prea slabă ar putea conduce la pierderi industriale, în timp ce o reacție prea severă ar putea duce la represalii comerciale și costuri mai mari pentru consumatori și companii.
Un aspect important este orientarea către criteriile „Made in EU” în anumite sectoare strategice. Prin noile inițiative industriale, Comisia Europeană își propune să încurajeze producția locală, să reducă dependențele critice și să accelereze proiectele în domenii precum bateriile, componentele pentru vehicule electrice și tehnologiile curate.
Această direcție sugerează că Uniunea Europeană începe să conștientizeze miza reală. Nu este suficient să achiziționezi tehnologie verde la cel mai mic preț; este crucial să se înțeleagă cine produce aceste tehnologii, unde se află locurile de muncă, cine controlează brevetele și lanțurile de aprovizionare, și cine poate rezista în fața unei crize geopolitice.
Totuși, o mare provocare rămâne lipsa de unitate între statele membre. Franța pledează pentru o politică industrială mai fermă și o preferință europeană clară, în timp ce Germania, care a fost întotdeauna dependentă de exporturi și de relația cu China, adoptă o abordare mai prudentă. Alte state membre sunt îngrijorate că măsurile protecționiste ar putea crește prețurile, afecta investițiile sau genera conflicte comerciale.
Această divergență de opinii slăbește forța răspunsului european. În timp ce China acționează cu o strategie centralizată pe termen lung, Uniunea Europeană negociază între cele 27 de interese naționale, ceea ce duce adesea la reacții întârziate, fragmentate și insuficient de ambițioase.
