Dezbaterile referitoare la programul de apărare nu se mai limitează la aspectele militare, ci se extind la o întrebare esențială: cât din valoarea generată de contractele de apărare, finanțate prin instrumentul Uniunii Europene Security Action for Europe (SAFE), va rămâne în economia românească. Această întrebare devine crucială pentru decizia strategică pe care România trebuie să o ia în legătură cu structura programului MLI.
SAFE oferă statelor membre UE acces la condiții de finanțare favorabile pentru achiziții comune de apărare. Spre deosebire de alte instrumente europene, SAFE se bazează pe împrumuturi, nu pe granturi. Această realitate financiară începe să influențeze dezbaterea politică din România.
Sorin Grindeanu, liderul PSD, a evidențiat recent dimensiunea fiscală a programului, afirmând: „Acei bani vor fi dați înapoi de români, de toți românii. Și atunci e nevoie de o transparență mai mare.” Această observație subliniază o caracteristică structurală a instrumentului SAFE: deși reduce costurile de finanțare și încurajează achizițiile comune, povara financiară rămâne, în final, pe umerii bugetelor naționale.
Grindeanu a mai menționat că transparența în privința destinației fondurilor este inegală. „Dacă pe aproximativ 4 miliarde de euro știm ce se întâmplă, pentru că se construiesc autostrăzile de la Pașcani la Siret și de la Pașcani la Ungheni, pentru celelalte 11–12 miliarde cam nu știm ce se întâmplă.”
Pe lângă transparență, liderul PSD a abordat problema dintr-o perspectivă economică: „Eu vreau să văd că acei bani intră în economia românească, că se vor crea locuri de muncă, se vor dezvolta facilități, uzine.”
Deși aceste declarații au fost făcute într-un context economic general, argumentul se aplică direct programelor de achiziții de apărare finanțate prin SAFE, inclusiv programului MLI.
Recent, specialiști din domeniu au discutat acest subiect. Politicieni și reprezentanți ai industriei au analizat impactul economic al modernizării apărării.
Nicoleta Pauliuc, președinta Comisiei pentru Apărare din Senat, a exprimat principala preocupare: „Știm ce cumpărăm. Ceea ce nu știm este câți bani din aceste contracte rămân efectiv în România, nu ca promisiune, ci ca angajament contractual măsurabil.”
Ea a formulat problema în termeni economici concreți: „Din fiecare euro contractat, câți cenți ajung într-o fabrică românească, la un inginer român, la un furnizor român? Puneți cifrele pe masă: câte locuri de muncă înalt calificate generează fiecare contract?”
Această întrebare este extrem de relevantă pentru programul MLI, care ar putea ajunge la câteva miliarde de euro și are potențialul de a influența industria românească de apărare pentru decenii.
Conform regulilor SAFE, cel puțin 65% din valoarea contractelor trebuie să fie produsă în Uniunea Europeană. Totuși, această cerință nu garantează implicarea industriei românești.
Pauliuc a subliniat că regula avantajează în principal companiile deja integrate în ecosistemul industrial european. „Rheinmetall este în Europa. Airbus este în Europa. Leonardo este în Europa. Toate sunt eligibile în baza pragului de 65%.” Acest lucru înseamnă că producția ar putea rămâne concentrată în țări cu baze industriale de apărare consolidate, precum Germania, Franța, Italia sau Spania. Astfel, participarea industrială locală va depinde de strategia de negociere, nu de garanțiile regulatorii.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a legat această dezbatere de stabilitatea macroeconomică, afirmând: „Nu există stabilitate financiară sau securitate fără securitate militară națională, regională și europeană.”
El a subliniat că impactul fiscal al SAFE depinde de modul în care fondurile se întorc în economie. Dacă împrumuturile pentru apărare se transformă în contracte industriale interne, efectul multiplicator economic poate compensa parțial costul fiscal. Dacă nu, România ar putea ajunge să suporte o datorie publică mai mare fără o extindere corespunzătoare a bazei sale industriale. Această dinamică este deosebit de relevantă pentru programele mari de achiziții, precum MLI.
Un alt punct important discutat a fost strategia de negociere a statului. Fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Pașcu, a susținut că România ar trebui să abordeze achizițiile de apărare prin „negocieri patriotice”, îndemnând oficialii să evite „atitudinile de tip vasal” din negocierile anterioare.
Radu Ștefan Oprea, secretar general al Guvernului, a clarificat că regulile SAFE nu interzic cooperarea industrială sau transferul de tehnologie. Astfel, nivelul implicării industriale interne depinde de modul în care fiecare stat membru negociază contractele.
Polonia a fost menționată ca un exemplu de stat care a obținut constant participare industrială în programele sale majore de apărare. În acest context, programul MLI reprezintă o alegere strategică industrială, nu doar o simplă achiziție militară. Un scenariu ar presupune utilizarea programului pentru reconstrucția unei părți din ecosistemul industrial de apărare din România, prin producție locală și activități de mentenanță pe termen lung.
Unii ofertanți au sugerat posibilitatea unor niveluri de localizare apropiate de 80%, generând astfel mii de locuri de muncă industriale înalt calificate și integrarea companiilor românești în lanțurile de aprovizionare europene. Alternativ, România ar putea îndeplini cerința SAFE privind producția europeană, dar cea mai mare parte a valorii industriale ar rămâne în alte state membre ale Uniunii Europene. În acest caz, România ar obține capabilitățile militare necesare, dar fără a reconstrui semnificativ baza industrială de apărare.
