Statele care au investit ani în relații de securitate cu Rusia își reevaluează acum strategiile de supraviețuire, fără a mai conta pe sprijinul Moscovei.
În Venezuela, cea mai semnificativă lovitură simbolică a fost înlăturarea lui Nicolás Maduro, care se află acum în detenție la New York, în urma unei operațiuni militare americane. Această acțiune a dus la ascensiunea Delcy Rodríguez, anterior vicepreședinte, ca lider interimar. Caracas a început să adopte o abordare pragmatică, explorând discuții și semnale de cooperare cu Washingtonul, în timp ce vechile garanții de securitate oferite de Cuba și Rusia sunt acum contestate.
În cercurile de securitate din Venezuela, dezamăgirea este mai profundă decât retorica oficială, conform Bloomberg. Oficialii din Caracas afirmă că partenerii cubanezi și ruși nu au reușit să identifice vulnerabilitățile critice și nu au furnizat avertizări credibile în legătură cu pericolele iminente pentru liderul regimului. Cuba a raportat chiar moartea a 32 de cetățeni în timpul operațiunii americane, ceea ce subliniază cât de bine infiltrată era componenta cubaneză în sistemul de securitate al lui Maduro.
Un alt aspect dureros pentru imaginea Moscovei este că sistemele rusești de apărare antiaeriană (S-300, Buk etc.), care ar fi trebuit să fie simbolul „parteneriatului” cu Kremlinul, nu au reușit să oprească atacul american. Acest lucru a generat acuzații cu privire la mentenanța slabă, lipsa asistenței tehnice și degradarea capacității operaționale.
Interesant este că Putin nu a comentat direct capturarea lui Maduro, iar reacția oficială a fost concentrată pe apeluri la „dialog” și invocarea principiilor dreptului internațional, în timp ce, în culise, frustrarea față de deciziile lui Donald Trump ar fi crescut.
În Siria, situația servește ca un avertisment pentru regimurile care confundă prezența militară rusă cu garanții de supraviețuire politică. Bashar al-Assad a fost înlăturat în decembrie 2024 și a fost nevoit să caute azil în Rusia.
În urma acestui eveniment, autoritățile siriene au solicitat recent Libanului să predea sute de foști ofițeri ai aparatului de securitate al vechiului regim, în contextul suspiciunilor privind planuri de destabilizare ce ar fi fost finanțate din exil, inclusiv din Rusia, unde s-ar putea afla figuri din anturajul fostului lider.
În Cuba, căderea lui Maduro are un impact imediat asupra sectorului energetic. Cuba, aliat tradițional al URSS și apoi al Rusiei, se confruntă cu o criză economică profundă, iar înăsprirea presiunii americane asupra livrărilor de țiței din Venezuela, inclusiv blocarea acestora, împinge insula spre un nou prag de criză, cu pene de curent, lipsuri și tensiuni sociale. Conform Reuters, din decembrie nu ar mai fi ajuns petrol venezuelean pentru rafinare, iar în 2025 Cuba ar fi primit în medie doar 26.500 barili pe zi, aproximativ o treime din necesar.
Sprijinul alternativ de la Rusia este limitat, aceasta venind mai degrabă ca un „ajutor de avarie” simbolic. Opțiunile Havanei se restrâng pe fondul unei retorici americane de maximă presiune.
Un episod recent a demonstrat că Rusia nu pare capabilă să depășească blocajul impus de SUA în regiune, ceea ce reprezintă o îngrijorare suplimentară pentru Havana, care caută alternative pentru a obține petrolul necesar funcționării statului. Petrolierul rusesc Marinera (fost Bella 1) a fost reținut de SUA în Atlantic la începutul lunii ianuarie, în cadrul operațiunilor americane de blocare a fluxurilor de petrol venezuelean. Deși oficialii americani au prezentat incidentul ca un precedent rar, reacția Moscovei a fost mai mult birocratică, exprimând doar condamnări generale și invocând principiile dreptului internațional, fără a oferi un răspuns concret.
După ce SUA au eliberat doi membri ruși ai echipajului, Ministerul Afacerilor Externe rus a transmis un mesaj de „mulțumire” pentru decizie, ceea ce, pentru unii aliați ai Rusiei, sugerează o dorință de a evita escaladarea, mai degrabă decât o capacitate efectivă de a-și apăra partenerii.
În Iran, considerat de mulți analiști drept partenerul cu cea mai substanțială cooperare militară cu Rusia, țara se confruntă acum cu o combinație periculoasă de vulnerabilitate externă și instabilitate internă. În iunie 2025, SUA și Israel au bombardat situri nucleare iraniene timp de 12 zile, iar la începutul lui 2026, Iranul se confruntă cu proteste masive și o represiune sângeroasă, având un bilanț al morților raportat la peste 2.500 de persoane, conform organizațiilor pentru drepturile omului.
În acest context, Moscova condamnă public amenințările Washingtonului și avertizează împotriva „interferenței externe”, dar mesajul este mai mult diplomatic decât operațional. Chiar dacă Rusia ar dori să se implice mai adânc, capacitatea sa reală este limitată de războiul din Ucraina și de prioritățile imediate ale Kremlinului.
În Africa, apar tot mai multe episoade care îi determină pe partenerii Moscovei să se întrebe dacă modelul Wagner / Africa Corps asigură într-adevăr stabilitatea. În unele cazuri, nu doar că nu oprește degradarea securității, ci aduce și costuri politice și militare semnificative.
Mali: pierderi semnificative, retragerea Wagner și fisuri în interiorul armatei.
În nordul țării, forțele asociate Rusiei au suferit pierderi mari în lupte și ambuscade, inclusiv episoade în care rebelii tuaregi au revendicat zeci de morți ruși, iar o afiliată Al-Qaeda a revendicat uciderea a zeci de mercenari.
În 2025, Wagner a anunțat că se retrage din Mali, iar Moscova a încercat să cosmetizeze ieșirea prin tranziția către Africa Corps, o structură mai direct legată de statul rus.
Prezența rusă pare să fi suferit și în alte state din zonă, de la Republica Centrafricană la Sudan.
Un fir roșu comun este erodarea încrederii: state care au investit ani în relații de securitate cu Rusia (adesea împreună cu Cuba, în cazul Venezuelei) își fac acum calcule de supraviețuire fără a mai putea conta pe sprijinul Moscovei. În Venezuela, noua putere interimară explorează cooperarea cu SUA; în Cuba se caută combustibil și suport extern; în Iran se cere ajutor, dar Rusia pare blocată între declarații și realitatea de pe teren.
Slăbirea acestei rețele de alianțe face ca miza Ucrainei să crească pentru Putin: orice concesie făcută de Moscova în acest context ar reduce și mai mult „valoarea de asigurare” pe care Rusia o oferă partenerilor săi. În oglindă, pentru Donald Trump, obținerea unui acord rapid devine și mai complicată, deoarece Kremlinul are motive suplimentare să caute o ieșire care să pară victorie, nu compromis.
