Tăblițele de la Tărtăria, descoperite în 1961 în cadrul unui sit neolitic din satul Tărtăria, județul Alba, au fost integrate în patrimoniul Muzeului din Cluj și au stârnit timp de peste șase decenii dezbateri intense între arheologi, lingviști și istorici ai religiilor. Aceste trei mici artefacte din lut ars, decorate cu semne incizate și pictograme, sunt considerate de unii specialiști drept posibile dovezi ale celei mai vechi forme de scriere cunoscute până în prezent.
Inițial, tăblițele au fost datate în perioada 2900–2700 î.Hr., prin comparații cu materiale din Mesopotamia. Cu toate acestea, analizele ulterioare ale resturilor osoase asociate contextului funerar sugerează o vechime mult mai mare, de aproximativ 5500 î.Hr.
Dacă această dată ar fi confirmată, semnele de pe tăblițe ar putea preceda cronologic scrierea cuneiformă sumeriană și hieroglifele egiptene. Felix Marcu, managerul muzeului din Cluj Napoca, a subliniat: „Nu avem în acest moment certitudinea că aşa este, că, într-adevăr, este cea mai veche scriere. Este posibil ca, dacă sunt originale, să provină dintr-un context mai târziu, dintr-o groapă de pe situl de la Tărtăria, care aparține unui nivel mai tânăr decât scrierea din Sumer. Deci, dezbaterea este încă deschisă, iar cercetările continuă. Sperăm să aflăm cât mai multe detalii.”
Unii cercetători interpretează semnele incizate ca o formă incipientă de scriere, comparabilă cu pictogramele timpurii din Sumer, sugerând că exista o tradiție locală de codificare a informației. Pe de altă parte, alții consideră că aceste simboluri ar putea fi doar mărci rituale sau religioase, care nu îndeplinesc criteriile unui sistem de scriere propriu-zis.
Controversa în jurul tăblițelor a fost amplificată de modul în care acestea au fost conservate imediat după descoperire. Pentru a le întări, tăblițele au fost arse în laborator, ceea ce a compromis posibilitatea unei datări directe prin metoda Carbon-14. Acest lucru a generat suspiciuni cu privire la autenticitatea lor și intervenții ulterioare asupra semnelor, în urma asemănărilor dintre simbolurile de pe tăblițe și cele din literatura populară sumeriană din anii ’60. Deși ipoteza falsului nu a fost demonstrată, aceasta continuă să fie evocată în dezbaterea științifică.
O altă ipoteză sugerează că semnele ar fi putut fi utilizate ca instrumente de memorie pentru ceremonii religioase legate de ciclurile Soarelui și ale Lunii, indicând că nevoia de codificare a sacralității ar fi precedat cerințele administrative.
De-a lungul timpului, tăblițele de la Tărtăria au fost integrate într-un discurs identitar mai larg, uneori speculativ, care leagă vechimea semnelor de ideea unei continuități multimilenare în spațiul carpato-danubian. Aceste interpretări depășesc însă datele arheologice verificate, bazându-se mai degrabă pe mitologii construite ulterior.
Expoziția dedicată acestor tăblițe prezintă atât ipotezele existente, cât și limitele cunoașterii actuale, subliniind că dosarul Tărtăria rămâne deschis. Indiferent de recunoașterea lor ca fiind cea mai veche formă de scriere din lume, tăblițele continuă să genereze întrebări fundamentale despre originile scrisului și despre modul în care percepem trecutul.
