În ciuda aspirațiilor futuriste, multe dintre proiectele ambițioase de dezvoltare urbană se confruntă cu eșecuri înainte de a deveni locuibile. Un exemplu recent este Dunia Cyber City, o zonă economică specială propusă în Zanzibar, destinată să atragă specialiști în IT și companii digitale. Această inițiativă oferă stimulente fiscale reduse și o guvernanță inspirată de conceptul de „state rețea”, care se bazează pe comunități autonome prin tehnologie și criptomonede. Deși sprijinit de foști lideri din domeniul tehnologiei și de autoritățile locale, proiectul ridică întrebări serioase cu privire la legitimitatea, incluziunea și sustenabilitatea sa, conform celor menționate de The Conversation.
Un alt exemplu notabil este The Line, un proiect grandios din Arabia Saudită, care propune un oraș liniar de 170 km destinat să găzduiască nouă milioane de locuitori. Conceput ca un experiment urban radical, The Line a fost deja revizuit semnificativ, după ce costurile exorbitante și dificultățile logistice s-au dovedit a fi obstacole majore. Proiecte similare, precum Songdo din Coreea de Sud, au demonstrat că, deși tehnologia poate fi avansată, nu asigură automat succesul urban.
THE LINE is designed to give its residents a more convenient lifestyle, with everything available in just 5 minutes. 🖐#TheLINE #NEOM pic.twitter.com/4aVNysbTse
— NEOM (@NEOM) August 2, 2022
Problema eșecurilor în dezvoltarea urbană nu este una minoră, având în vedere că orașele reprezintă viitorul lumii. Peste jumătate din populația globală locuiește deja în mediul urban, iar estimările sugerează că până în 2050 acest procent va crește la aproape 70%. Centrele urbane generează o mare parte din PIB-ul global și sunt motoare de inovație și cultură, dar, în același timp, se confruntă cu provocări serioase cum ar fi poluarea, criminalitatea și inegalitatea socială.
În acest context, mulți decidenți politici consideră tehnologia ca fiind o soluție universală. Conceptul de „smart city” a devenit un slogan atrăgător, dar vag, cu orașe din San Diego până în Tel Aviv sau Bogota care se revendică ca fiind „inteligente”. Totuși, această etichetare vine adesea fără o definiție clară sau standarde comune. Studiile arată că proiectele care pornesc de la tehnologie, în loc să se concentreze pe nevoile reale ale cetățenilor, eșuează frecvent în aspecte fundamentale precum guvernanța, drepturile cetățenilor și sustenabilitatea pe termen lung.
Datele susțin această discrepanță. În clasamentele internaționale ale orașelor sustenabile și locuibile, performanța tehnologică nu se traduce automat în calitate superioară a vieții. Orașele care excelează în infrastructură digitală nu se regăsesc întotdeauna în topurile generale, unde se evaluează capitalul uman, coeziunea socială și mediul. În contrast, orașe mai vechi, cu infrastructuri imperfecte și trafic intens, continuă să conducă clasamentele globale, datorită diversității, stabilității politice și ecosistemelor culturale și economice mature.
Concluziile cercetătorilor sunt clare: nu avem nevoie de orașe „smart”, ci de o planificare inteligentă. Tehnologia ar trebui să fie un instrument, nu un scop în sine. Fără politici coerente pe termen lung, incluziune socială și adaptarea soluțiilor la specificul local, investițiile în senzori și rețele inteligente riscă să rămână simple exerciții de marketing urban.
Orașele care funcționează cel mai bine nu au fost concepute pe planșete futuriste și construite dintr-o mișcare. Ele au evoluat lent, prin decenii de decizii imperfecte, compromisuri și ajustări continue, având oamenii în centrul atenției. Acesta este, de fapt, modelul real pentru orașele viitorului, nu utopiile tehnologice ridicate pe terenuri goale.
