Potrivit informațiilor disponibile pe site-ul casei de licitații, această lucrare a fost reprodusă în volumul „Pictorul Grigorescu. Viața și opera lui” de Alexandru Vlahuță, publicat în București în 1910, la pagina 234, sub titlul „Susana”.
De asemenea, opera a fost expusă la evenimentul dedicat Centenarului Pictorului Nicolae Grigorescu, desfășurat între 12 și 30 iunie 1938, în București, și figurează în catalogul expoziției cu numărul 60, având titlul ”Țărăncuță”.
Valoarea estimată a acestui tablou a fost cuprinsă între 30.000 și 50.000 de euro, însă în final a fost adjudecat pentru suma de 141.000 de euro.
Realizată în tehnica uleiului pe lemn, lucrarea are dimensiunile de 32 x 23 cm și este semnată în colțul din dreapta jos cu roșu, purtând semnătura „Grigorescu”.
Subiectele de inspirație națională l-au preocupat pe Nicolae Grigorescu încă din perioada formării sale artistice. În timpul studiilor sale la Paris și în urma experienței de la Barbizon, artistul a intrat în contact cu tendințele picturii europene din secolul XIX, care promovau reprezentarea vieții simple și autentice. Întors în țară după anii 1864 și 1867, Grigorescu a integrat aceste influențe în viziunea sa personală, adaptând temele realiste și lirice ale școlii de la Barbizon la specificul românesc. Astfel, interesul pentru lumea rurală a devenit o direcție definitorie a creației sale, iar portretul de țărancă a ajuns să simbolizeze identitatea națională, redând frumusețea simplă a satului printr-o observație atentă și o idealizare poetică.
Acest interes pentru figura țărăncii poate fi interpretat ca o adaptare autohtonă a tipologiei „țărăncii italiene”, care era foarte populară în arta europeană a vremii, fiind cultivată de artiști precum William Bouguereau, Jean-Léon Gérôme, Ernest Hébert, Camille Corot sau Mariano Fortuny i Marsal. În căutarea unor imagini emblematice pentru specificul național al picturii românești, Grigorescu prelucrează și adaptează această temă, transpunând-o într-un context românesc și creând tipologii ușor recognoscibile prin fizionomie, gesturi, atitudine și port. Prin această transformare, artistul aliniază școala românească de pictură la tematica picturii europene, conferind o dimensiune identitară distinctă, în care țăranii și, în special, țărăncele devin purtători ai valorilor tradiționale.
Lucrarea în discuție face parte dintr-o serie extinsă de portrete de țărăncuțe realizate în a doua parte a carierei lui Grigorescu, alături de compoziții similare precum ”Țărancă”, ”Țărancă voioasă”, ”Fata cu basma albă” sau ”Cap de fată cu broboadă”. Deși tipologii repetate, fiecare figură aduce nuanțe diferite prin fizionomia și psihologia personajului, constituind un catalog al tipurilor și caracterelor umane – unele apropiate de viața artistului, iar altele asociate cu mediul social.
Grigorescu este cunoscut pentru preocuparea sa de a reda caracterul prin studiul fizionomiei, fiind convins că înfățișarea subiectului reflectă trăsături ale personalității. Astfel, artistul caută să surprindă pe pânză lumea interioară a modelului, apelând nu doar la realitatea vizibilă, ci și la imaginație, pentru a evidenția esențialul unui tip omenesc. Portretizarea sătenilor depășește simpla reprezentare etnografică, devenind un instrument de construcție simbolică a imaginii naționale.
Țărăncuțele lui Nicolae Grigorescu sunt figuri arhetipale, surprinse mereu în posturi demne, vesele și luminoase, simbolizând puritatea și permanența lumii satului românesc. Această idealizare se reflectă și în lucrarea de față, atât în atitudinea calmă a subiectului, cât și în utilizarea unei palete calde și a unei lumini tratate cu delicatețe.
Lucrarea este reprodusă în monografia dedicată artistului de Alexandru Vlahuță, sub numele de „Susana”. Deși identitatea precisă a modelului nu este cunoscută, chipul său a servit drept inspirație pentru alte lucrări ale artistului. Modelul este surprins pe un fundal brun închis, neutru, care concentrează atenția asupra expresiei și detaliilor costumului. Basmaua, redată într-un alb gălbui strălucitor, devine centrul compozițional și sursa principală de lumină picturală, sugerând modestia, decența și statutul social al femeii din mediul rural.
Modul în care basmaua încadrează chipul subliniază expresia mândră a modelului. Mărgelele roșii, frecvent întâlnite în portretele de țărănci realizate de Grigorescu, adaugă o notă vibrantă de culoare și funcționează ca un simbol al feminității. Construcția portretului, realizată prin tușe largi și modelatoare de volum, indică apartenența lucrării la etapa matură a creației artistului, de după 1890, când tema rurală este abordată cu o notă lirică și sintetică. Astfel, prin armonia dintre chip, port și cromatică, Nicolae Grigorescu reușește să creeze o imagine poetică a satului românesc, plină de căldură și farmec, provenită dintr-o observație directă, dar filtrată printr-o sensibilitate artistică ce transformă realitatea într-un ideal vizual al identității naționale.
