Conform organizației Association for Research into Crimes against Art, furturile de opere de artă se clasează pe locul trei în topul celor mai profitabile activități pentru criminalitatea organizată, imediat după traficul de droguri și arme. Această formă de infracțiune atrage rețelele criminale datorită ușurinței de transport a multor opere de artă. De exemplu, picturile pot fi scoase din rame și rulate, iar obiectele din metale sau pietre prețioase pot fi demontate și vândute pe bucăți, conform informațiilor furnizate de Il Post.
Contrar așteptărilor, capodoperele celebre sunt mai greu de vândut decât lucrările mai puțin cunoscute. Valoarea acestora nu depinde doar de artist, ci și de documentele care atestă proveniența și autenticitatea. Fără aceste acte, un tablou devine practic imposibil de comercializat pe piața oficială a artei. În prezent, există baze de date internaționale care monitorizează operele furate, cum ar fi Art Loss Register și baza de date a Interpol. Aceste instrumente complică și mai mult revânzarea operelor furate.
În multe cazuri, lucrările de artă furate nu sunt vândute direct, ci utilizate ca garanții sau monedă de schimb în tranzacții ilegale. Ele pot fi folosite pentru a plăti transporturi de droguri sau arme sau ca garanție în tranzacții financiare între grupuri criminale. Detectivul britanic Dick Ellis descria aceste opere drept „bancnote de valoare uriașă”. De exemplu, în anii ’80, gangsterul irlandez Martin Cahill a folosit mai multe picturi furate ca garanție pentru tranzacții cu diamante și pentru operațiuni financiare offshore.
Multe opere de artă furate nu mai sunt recuperate niciodată. Un caz notoriu este jaful din 1990 de la Muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston, unde au dispărut 13 opere de artă, inclusiv lucrări de Vermeer, Rembrandt și Degas, cu o valoare estimată la aproximativ 500 de milioane de dolari. Un alt exemplu trist este furtul tabloului „Nașterea Domnului” de Caravaggio, care a dispărut dintr-o biserică din Palermo în 1969 și nu a fost niciodată recuperat.
Există și situații în care operele de artă furate sunt folosite în negocieri cu autoritățile. Deținuți sau membri ai rețelelor criminale pot oferi informații despre locul unde sunt ascunse lucrările în schimbul unor reduceri de pedeapsă. Un exemplu cunoscut este cazul traficantului italian Raffaele Imperiale, care a predat două picturi de Vincent van Gogh, furate dintr-un muzeu din Amsterdam, după ce a decis să colaboreze cu autoritățile.
După un furt, multe opere intră într-un circuit invizibil, unde pot rămâne ascunse ani sau chiar decenii. Unele ajung în colecții private clandestine, în timp ce altele sunt distruse sau abandonate pentru a evita identificarea. Din acest motiv, recuperarea capodoperelor furate este adesea un proces lung și incert, iar în multe cazuri, aceste lucrări nu mai revin niciodată în muzee.
