Când Dumnezeu a rostit cuvintele „să fie lumină”, a stabilit o distincție fundamentală între timp și netimp. De la acel moment, lumina a început să contureze Creația, împărțind-o și făcând-o măsurabilă. În același timp, această lumină „luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o”.
Lumina are puterea de a revela Necuprinsul. Este esențial să ai lumină pentru a te vedea, la fel cum întunericul îți oferă ocazia să te ascunzi. Această dinamică dă naștere unui „joc al luminii”, un joc care explorează ceea ce este vizibil și ceea ce rămâne ascuns.
Regizorul Ovidiu Georgescu aduce în atenția publicului român un film remarcabil, o lucrare de introspecție care rezonează cu diverse generații. „Jocul luminii” ilustrează relația complexă dintre un tată, Paul (interpretat de Nicu Mihoc), fost actor ajuns într-un azil izolat, și fiul său Johnny (jucat de Marius Turdeanu), un finanțist din New York, care se reîntâlnesc după două decenii. Filmul reflectă o viață plină de tensiuni, orgolii și emoții nespuse.
În esență, aceasta este natura cinematografiei-ului de cameră: un spațiu dedicat introspecției, în detrimentul spectacolului.
Mediafax: Filmul „Jocul luminii”, care va avea premiera pe 6 mai, se bazează pe piesa de teatru „Nu mai sunt vișine. La cină”, scrisă de Teodora Herghelegiu. Cum a evoluat colaborarea dintre cele două forme de artă în acest proiect?
Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei a fost un punct de plecare, nu un final. Am preluat arhitectura narativă și tensiunea interumană, dar am transformat-o în termeni strict cinematografici. Teatrul a rămas în urmă atunci când am decis să creez un film, nu să filmez o piesă.
Îmbinarea artelor s-a realizat organic. Camera de filmat se apropie de actor, capturându-i expresiile și modul de a respira. Am optat pentru prim-planuri care să sublinieze tăcerile și trăirile interioare ale personajelor. În teatru, distanța dintre scenă și sală impune o construcție diferită, dar în film, aparatul de filmat este atât de aproape încât orice falsitate devine evidentă.
Esenta teatrului se regăsește în Kammerspielfilm, un gen cinematografic ce pune accent pe spațiul restrâns și pe interacțiunea emoțională. Locația azilului devine un personaj în sine, iar fuzionarea celor două arte nu este un compromis, ci o asumare. Am vrut un film care să păstreze esența teatrului, dar să aducă intimitatea cinematografului.
Mediafax: „Jocul luminii” explorează o relație tensionată între un tată și un fiu în căutarea apropierii. Ce a inspirat alegerea acestei teme și de ce este relevantă acum?
Ovidiu Georgescu: M-a fascinat acea zonă fragilă, dar dură, în care iubirea există fără a putea fi exprimată. Relația părinte-copil este universală, dar și profund personală. În „Jocul luminii”, m-a interesat incapacitatea de a comunica autentic, chiar și atunci când există o dorință reală de apropiere.
Conflictul dintre tată și fiu nu este spectaculos, ci se construiește pe acumulări de emoții nespuse și orgolii. Tatăl, un fost actor, trăiește în lumea propriilor iluzii, în timp ce fiul abordează o logică rece și pragmatică. Este o diferență nu doar de generație, ci și de limbaj emoțional.
Nevoia de a spune această poveste acum provine dintr-un context mai larg, în care relațiile devin fragmentate și distanțele afective se amplifică. Trăim într-o lume în care comunicăm constant, dar omitem esențialul. Relația dintre cei doi devine o reflecție a acestei realități.
În plus, tema „prea târziu” este centrală: momentul în care realizezi că vrei să repari ceva, dar nu mai ai timpul sau resursele necesare. Filmul nu oferă soluții, ci pune spectatorul înaintea unei întrebări incomode: cât de mult amânăm lucrurile importante?
Mediafax: Ce impact emoțional credeți că va avea filmul asupra spectatorilor?
Ovidiu Georgescu: Impactul emoțional nu provine din momente spectaculoase, ci din acumulări subtile. Spectatorul se va recunoaște în fragmentele relației dintre tată și fiu. Confruntările directe, pline de ironie și reproșuri, creează o tensiune familiară.
Tatăl și fiul nu sunt niciodată complet sinceri unul cu celălalt, iar această duplicitate generează o tensiune recognoscibilă. Mulți spectatorii se vor regăsi în lucrurile nespuse, în evitarea esențialului.
De asemenea, dimensiunea umană a eșecului și încercările stângace de a repara relații după prea mult timp vor avea un impact puternic. Există o formă de neputință care traversează filmul, generând o emoție profundă, familiară.
Finalul, fără a fi dezvăluit, recontextualizează tot ce s-a văzut anterior, lăsând spectatorii cu întrebări despre propriile relații cu părinții sau copiii.
Fac o invitație publicului să vizioneze „Jocul luminii”, începând cu 6 mai 2026.
Mediafax: Cât de mult ne regăsim în povestea celor doi? Ce anume este universal în conflictele pe care le aduce filmul?
Ovidiu Georgescu: Cred că ne regăsim mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaștem. Povestea este construită din situații și emoții comune, trăite fie din postura de părinte, fie de copil. Universalitatea provine din confruntarea între generații, fiecare având convingerea că deține „adevărul”, ceea ce generează un conflict greu de reconciliat.
De asemenea, tema lucrurilor nespuse este centrală. Spectatorii pot identifica momente în care s-au abținut să spună lucruri esențiale, din orgoliu sau teamă. Filmul explorează această acumulare tăcută care devine distanță greu de recuperat.
Dinamicile dintre personaje reflectă realitatea contemporană: o lume în care mobilitatea și succesul profesional fragmentează relațiile personale. Fiul vine dintr-un univers diferit, iar ruptura este atât fizică, cât și emoțională.
Cel mai universal element este vinovăția și regretul. Toți ne întrebăm dacă am fost suficient de prezenți pentru cei dragi. Filmul nu oferă răspunsuri, ci creează un spațiu pentru aceste întrebări inevitabile.
Mediafax: Filmul utilizează un contrast cromatic puternic, cu predominanța culorilor albastru și maro. Ce simbolizează aceste culori în relația dintre protagoniști și în spațiul azilului?
Ovidiu Georgescu: Contrastul cromatic este gândit nu doar estetic, ci și ca o extensie vizuală a tensiunii dintre personaje. Albastrul simbolizează distanța și răceala, reprezentând o lume a controlului și raționalului, asociată cu fiul și succesul său profesional.
Maroul, în schimb, evocă interiorul, uzura și amintirile. Azilul devine un organism viu, impregnat de această tonalitate caldă, dar sufocantă, în care tatăl pare absorbit.
Conflictul dintre cele două culori reflectă tensiunea dintre un prezent care caută soluții și un trecut care refuză să fie ignorat. Pe măsură ce povestea progresează, culorile devin interdependente, la fel ca și personajele.
Lumina, prezentă chiar în titlu, jonglează între cele două culori, uneori apropiindu-le, alteori separându-le.
Mediafax: „Jocul luminii” deschide o trilogie dedicată Kammerspielfilm. Ce vă atrage la acest tip de cinema și cum se va dezvolta în proiectele viitoare?
Ovidiu Georgescu: Mă atrage rigoarea și onestitatea acestui tip de cinema. În Kammerspielfilm, nu ai unde să te ascunzi; totul se concentrează pe actor, relație și tensiune. Spațiul restrâns devine un mediu al profunzimii, creând o intimitate greu de atins în alte forme de cinema.
În „Jocul luminii”, această formă a fost naturală datorită relației dintre personaje, care necesita apropiere și concentrare. În continuarea trilogiei, voi păstra această direcție, explorând alte tipuri de relații și contexte umane, folosind spațiul limitat ca un catalizator al tensiunii.
Trilogia își propune să investigheze fragilitățile umane, dinamica puterii, nevoia de apropiere și eșecul comunicării, punând accent pe adevărul emoțional.
Mediafax: Există o legătură între cele trei filme din trilogie? Ce anume le leagă?
Ovidiu Georgescu: Legătura nu este narrativă, ci se bazează pe coerența de stare și temă. Cele trei filme abordează relațiile tensionate și confruntările intime dintre oameni. Este o trilogie a fragilității umane, a lucrurilor nespuse și a încercărilor de apropiere.
Există o unitate stilistică, un tip de cinema concentrat și un interes pentru detalii. Fiecare film va explora o altă configurație umană, dar va păstra aceeași tensiune dintre dorința de apropiere și incapacitatea de a o realiza.
Mediafax: Ce sfaturi le oferiți studenților despre cum să-și păstreze identitatea artistică într-o eră a consumului rapid de conținut video?
Ovidiu Georgescu: Le spun că nu există o contradicție între ritmul vieții moderne și rigoarea artistică; există tentația de a confunda vizibilitatea cu valoarea. Cinematografia autentică necesită timp și reflecție.
Îi încurajez să nu-și piardă răbdarea și să nu-și dilueze vocea pentru a se conforma tendințelor. Identitatea artistică se construiește în timp, prin consecvență și un dialog sincer cu propriile întrebări. E important să știm de ce realizăm un film, nu doar cum să-l facem „pe plac” unei piețe.
Ca profesor, încerc să-i îndrum spre un echilibru între deschiderea către prezent și fidelitatea față de propriile demersuri artistice. Ceea ce rămâne nu este viteza de producție, ci capacitatea de a transmite un mesaj semnificativ într-o formă care te reprezintă.
