Când Dumnezeu a rostit „să fie lumină”, El a creat, de fapt, o demarcație între timp și netimp. De atunci, lumina a început să contureze Creația, aducând cu sine o măsurare a existenței. Totodată, lumina „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”, evidențiind contrastul dintre cele două stări.
Lumina dezvăluie Necuprinsul. Este esențial să avem lumină pentru a ne observa, la fel cum întunericul ne oferă un refugiu. Astfel, se naște un „joc al luminii”, un joc ce explorează ceea ce este vizibil și ceea ce se dorește a rămâne ascuns.
Regizorul Ovidiu Georgescu le oferă românilor o experiență cinematografică unică prin filmul „Jocul luminii”, o lucrare de introspecție și reflecție, în care pot găsi ecouri generații întregi. Filmul abordează relația tensionată dintre Paul (interpretat de Nicu Mihoc), un fost actor aflat într-un azil izolat, și fiul său Johnny (Marius Turdeanu), un finanțist din New York, care se reunesc după o absență de 20 de ani.
Acest film evocă esența vieții: plină de tensiuni, orgolii, lucruri nespuse și emoții îngropate. Așa cum se întâmplă adesea în cinematografia de cameră, povestea se concentrează pe introspecție în detrimentul spectaculosului.
Mediafax: Filmul „Jocul luminii”, care va fi lansat pe 6 mai, își are originea în piesa de teatru „Nu mai sunt vișine. La cină” de Teodora Herghelegiu. Care este limita dintre teatru și film în procesul dumneavoastră creativ și cum s-au îmbinat cele două forme de artă în acest proiect?
Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei Herghelegiu a fost un punct de plecare, nu unul de sosire. Am preluat arhitectura narativă, confruntarea interumană, intensitatea aproape claustrofobică, și am început să o transform în termeni cinematografici. Teatrul a încetat să mai existe în momentul în care am decis să nu filmez o piesă, ci să creez un film.
Îmbinarea celor două arte a fost organică. Camera de filmat nu observă actorul de la distanța spectatorului de teatru, ci se apropie, îi caută expresiile faciale și îi citește respirația. Am optat pentru cadre strânse și prim-planuri care să evidențieze tăcerile și trăirile interioare ale personajelor, devenind miezul vizual al filmului. În teatru, distanța impune un anumit mod de a construi rolul, dar, în cazul meu, camera este atât de aproape încât orice falsitate ar fi imediat evidentă.
Ce a rămas din spiritul teatral este esența Kammerspielfilm-ului, unde spațiul restrâns, actorii și cuvântul își asumă întreaga greutate a dramei. Locația unică, camera de azil a lui Paul, devine chiar un personaj. Cele două forme de artă nu s-au îmbinat prin compromis, ci prin asumare: am dorit un film care să îmbine nervul teatrului cu privirea și intimitatea cinematografului.
Mediafax: „Jocul luminii” portretizează o poveste aproape exclusiv între un tată dificil și fiul său îndepărtat, în căutarea unei apropieri și dorinței de iubire. Ce v-a captat cel mai mult în această dinamică și de ce ați simțit nevoia să spuneți această poveste acum?
Ovidiu Georgescu: M-a fascinat fragilitatea și duritatea acelei iubiri care există, dar nu mai știe cum să se exprime. Relația părinte-copil are o dimensiune universală, dar fiecare caz este profund personal. În „Jocul luminii”, m-a atras incapacitatea de a comunica autentic, chiar și în fața unei nevoi reale de apropiere.
Dinamica dintre tată și fiu nu se bazează pe un conflict spectaculos, ci pe acumulări, lucruri nespuse, orgolii și ego, care ascund vulnerabilitatea. Tatăl, un fost actor, trăiește în lumea propriilor roluri și iluzii, în timp ce fiul aduce o logică pragmatică, aproape rece. Între ei există nu doar o diferență de generație, ci și una de limbaj emoțional.
Nevoia de a spune această poveste acum provine dintr-un context mai amplu, unde relațiile umane devin din ce în ce mai fragmentate, iar distanțele, nu doar geografice, ci și afective, cresc. Trăim într-o lume în care comunicăm constant, dar ne exprimăm din ce în ce mai puțin esențialul. Relația dintre cei doi devine o reflecție a acestei realități.
De asemenea, tema „prea târziu” este centrală, acel moment în care realizăm că am vrea să reparăm ceva, dar nu mai avem timpul, instrumentele sau disponibilitatea celuilalt. Filmul nu oferă soluții, ci provoacă spectatorul să se întrebe cât de mult amânăm lucrurile cu adevărat importante.
Mediafax: Filmul explorează relația fracturată dintre un fost actor cinic și fiul său, un finanțist întors de pe Wall Street. Ce considerați că va avea cel mai mare impact emoțional asupra spectatorilor?
Ovidiu Georgescu: Impactul emoțional nu provine din momente spectaculoase, ci din acumularea de sentimente, modul în care spectatorul se regăsește în fragmentele relației. Confruntarea directă dintre cei doi, acel schimb de replici, plin de ironie, luciditate și reproș, creează o tensiune recognoscibilă.
Tatăl, „cinicul histrion”, și fiul, aparent rațional și controlat, nu sunt niciodată complet sinceri unul cu celălalt, iar această duplicitate generează o tensiune profundă. Mulți spectatori se vor regăsi în lucrurile nespuse și în modul în care evităm esențialul.
Dimensiunea umană a eșecului, încercarea sinceră, dar stângace, de a repara după mult timp, va conta de asemenea. Există o neputință care străbate filmul, nu din lipsa dorinței, ci din incapacitatea de a găsi calea către celălalt. Aceasta poate genera o emoție profundă, familiară și dureroasă.
Finalul filmului, fără a-l dezvălui, recontextualizează tot ce s-a văzut până atunci, lăsând spectatorul cu o emoție complexă, nu doar tristețe, ci și o reflectare asupra relațiilor proprii cu părinții sau copiii. Cred că spectatorii vor ieși din sală nu doar cu povestea filmului, ci și cu întrebări personale, poate cu nevoia de a spune lucruri amânate.
Fac o invitație publicului să vizioneze filmul „Jocul luminii”, începând cu 6 mai 2026.
Mediafax: Cât de mult ne regăsim fiecare dintre noi în povestea celor doi? Ce anume este universal în conflictele personajelor și în realitatea pe care o trăim?
Ovidiu Georgescu: Cred că ne regăsim mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaștem. Povestea este alcătuită din situații și emoții comune, trăite în diferite forme, fie din postura de părinte, fie din cea de copil.
Universalitatea provine, în principal, din confruntarea între generații, care nu se limitează la un context anume, ci reflectă diferențe de perspective asupra vieții. Fiecare personaj crede că deține „adevărul” și a făcut alegerile corecte, generând un conflict aproape imposibil de rezolvat. Este acel subiectivism ireconciliabil care apare inevitabil când două lumi, două epoci, două sisteme de valori se întâlnesc.
Apoi, tema lucrurilor nespuse este centrală. Cred că aproape fiecare spectator poate identifica momente în care a dorit să spună ceva esențial și nu a făcut-o din orgoliu, frică sau analfabetism emoțional. Filmul vorbește despre această acumulare tăcută, care devine o distanță greu de recuperat în timp.
Dinamica dintre personaje reflectă realitatea contemporană: o lume în care mobilitatea, succesul profesional și distanțele geografice fracturează relațiile personale. Fiul provine dintr-un univers diferit, iar această ruptură este atât fizică, cât și interioară.
Cel mai universal element rămâne vinovăția și regretul. Indiferent de context, ajungem să ne întrebăm dacă am făcut suficient pentru cei dragi, dacă am fost prezenți atunci când conta. Filmul nu oferă răspunsuri, ci creează un spațiu în care aceste întrebări devin inevitabile.
Mediafax: Vizual, ați optat pentru un contrast cromatic puternic, dominat de albastru și maro. Ce reprezintă aceste culori în relația dintre protagoniști și spațiul azilului?
Ovidiu Georgescu: Acest contrast nu este doar estetic, ci o extensie vizuală a tensiunii dintre personaje și spațiul lor. Albastrul simbolizează distanța, răceala și luciditatea, reprezentând o lume exterioară, a controlului și raționalului, în timp ce maroul reflectă interiorul, uzura și memoria trecutului.
Spațiul azilului devine astfel un organism viu, impregnat de aceste nuanțe calde, dar sufocante. Conflictul dintre cele două culori reflectă lupta dintre un prezent care caută simplificarea și un trecut care refuză să fie ignorat. Pe măsură ce povestea avansează, aceste culori încep să se „contamineze” reciproc, la fel cum personajele își depășesc pozițiile inițiale. Mi-am dorit ca spectatorul să simtă acest contrast ca pe o stare, nu ca pe un cod.
Lumina, menționată chiar în titlu, jonglează între aceste două culori predominante, uneori aducându-le împreună, alteori separându-le.
Mediafax: „Jocul luminii” inițiază o trilogie dedicată Kammerspielfilm, punând accent pe apropierea personajelor și interacțiunea emoțională. Ce vă atrage la această formă de cinema și cum va evolua direcția în viitoarele proiecte?
Ovidiu Georgescu: Mă atrage, în primul rând, rigoarea și onestitatea pe care le implică acest tip de cinema. În Kammerspielfilm nu ai unde să te ascunzi; nu poți rely on spectacularul, decorurile ample sau artificiile vizuale. Totul se reduce la esențial: actor, relație, tensiune. Aceasta este o limitare, dar și o libertate extraordinară.
Spațiul restrâns devine un cadru de profunzime. Apropierea de personaje, observarea detaliilor, ezitărilor și tăcerilor creează o intimitate pe care alte forme de cinema o ating mai greu. Este un cinema al nuanțelor fine, în care o privire sau o pauză pot avea o semnificație mai profundă decât o replică.
În „Jocul luminii”, acest stil a fost firesc, deoarece relația dintre personaje necesita apropiere și concentrare. În proiectele următoare, voi păstra această direcție, dar voi explora și alte tipuri de relații și contexte umane, în care spațiul limitat acționează ca un catalizator al tensiunii.
Nu-mi do
