Când Dumnezeu a pronunțat cuvintele „să fie lumină”, a marcat o delimitare între timp și netimp. Astfel, lumina a început să definească creația, împărțind-o și făcând-o măsurabilă. Totodată, lumina „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”, subliniind dualitatea acesteia.
Lumina are puterea de a revela ceea ce este necunoscut, iar în timp ce ne ajută să ne vedem, întunericul oferă un refugiu. Această interacțiune dă naștere unui „joc al luminii”, un dans între vizibil și invizibil, între ceea ce este expus și ceea ce rămâne ascuns.
Regizorul Ovidiu Georgescu aduce în fața publicului român un film captivant, „Jocul luminii”, o lucrare profundă și introspectivă, care rezonează cu diferite generații. Povestea se concentrează pe relația tensionată dintre Paul (Nicu Mihoc), un fost actor aflat în azil, și fiul său Johnny (Marius Turdeanu), un finanțist din New York, care se reîntâlnesc după două decenii de separare.
Filmul reflectă complexitatea vieții, cu tensiuni, orgolii, nespuse și emoții adânc îngropate. De fapt, acesta este esența cinema-ului de cameră: introspecția, mai degrabă decât spectaculosul.
Mediafax: Filmul „Jocul luminii”, care va avea premiera pe 6 mai, se bazează pe piesa „Nu mai sunt vișine. La cină”, scrisă de Teodora Herghelegiu. Cum a fost procesul de tranziție de la teatru la film și cum s-au îmbinat aceste două arte?
Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei a fost pentru mine un punct de plecare, nu unul de sosire. Am preluat arhitectura narativă a confruntării interumane, dar am gândit-o în termeni cinematografici. Teatrul a rămas în urmă odată ce am decis să construiesc un film, nu să filmez o piesă. Această îmbinare a fost organică; camera de filmat se apropie de actor, căutându-i expresiile și reacțiile. Am ales unghiuri strânse, prim-planuri care transformă tăcerile în esența vizuală a filmului. În teatru, distanța dintre scenă și sală impune un tip de construcție a rolului, în timp ce în film, apropierea camerei relevă instantaneu orice falsitate.
Spiritul teatral este păstrat prin esența Kammerspielfilm-ului, unde spațiul restrâns și cuvintele poartă greutatea dramei. Locația azilului devine un personaj în sine, iar îmbinarea artelor se face prin asumare, nu prin compromis. Am dorit un film care să aibă intensitatea teatrului, dar și intimitatea cinematografului.
Mediafax: „Jocul luminii” explorează o dinamică complexă între un tată și fiul său, în căutarea apropierii și a iubirii. Ce v-a inspirat cel mai mult în această relație și de ce este relevantă povestea acum?
Ovidiu Georgescu: M-a fascinat fragilitatea și duritatea în care iubirea există, dar nu se mai știe cum să se exprime. Relația părinte-copil este universală și profund specifică fiecărui caz. Am fost atras de incapacitatea de a comunica autentic, chiar și atunci când dorința de apropiere este prezentă. Dinamica dintre tată și fiu nu se bazează pe un conflict spectaculos, ci pe lucruri nespuse, orgolii și ego, care maschează vulnerabilitatea. Tatăl, un fost actor, trăiește în iluziile sale, în timp ce fiul, cu o logică pragmatică, aduce o altă viziune. Între ei există nu doar o diferență de generație, ci și de limbaj emoțional.
Nevoia de a spune această poveste acum provine dintr-un context mai larg, în care relațiile umane sunt din ce în ce mai fragmentate. Într-o lume în care comunicăm constant, dar esențialul rămâne adesea nespus, relația dintre cei doi devine un microcosmos al acestei realități. M-a interesat și ideea de „prea târziu”, acel moment în care îți dai seama că vrei să repari ceva, dar nu mai ai timp sau instrumentele necesare. Filmul nu oferă soluții, ci provoacă spectatorul să reflecteze asupra amânării lucrurilor care contează cu adevărat.
Mediafax: Filmul abordează relația fracturată dintre un fost actor și fiul său, care încearcă să repare două decenii de absență. Ce va avea cel mai mare impact emoțional asupra spectatorilor?
Ovidiu Georgescu: Impactul emoțional nu provine dintr-un moment singular, ci din acumulare. Spectatorul se va recunoaște în fragmentele acestei relații. Confruntarea directă dintre cei doi, unde ironia și reproșul se amestecă, va crea o tensiune recognoscibilă. Tatăl și fiul nu sunt niciodată complet sinceri, iar această duplicitate generează o emoție profundă, familiară. De asemenea, finalul filmului, fără a-l dezvălui, recontextualizează tot ceea ce s-a întâmplat, provocând spectatorii să reflecteze asupra propriilor relații cu părinții și copiii lor.
Mediafax: Cât de mult ne regăsim în povestea celor doi? Ce este universal în dinamica lor și în conflictele pe care filmul le aduce?
Ovidiu Georgescu: Ne regăsim mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaștem. Povestea este construită pe situații și emoții comune. Universalitatea provine din confruntarea între generații, care nu depinde de un context specific, ci de perspective diferite asupra vieții. Fiecare personaj crede că deține adevărul, ceea ce generează un conflict aproape imposibil de reconciliat. Apoi, tema lucrurilor nespuse este extrem de relevantă, fiecare spectator având momente în care a dorit să spună ceva esențial, dar n-a făcut-o din diverse motive. Relația dintre personaje reflectă perfect realitatea contemporană, în care succesul profesional și distanțele geografice pot fractura relațiile personale.
Mediafax: Vizual, filmul se bazează pe un contrast cromatic puternic între albastru și maro. Ce simbolizează aceste culori în relația dintre protagoniști?
Ovidiu Georgescu: Culorile sunt o extensie vizuală a tensiunii dintre personaje. Albastrul reprezintă distanța, răceala și luciditatea, asociindu-se cu universul fiului și cu succesul său profesional, dar și cu izolarea emoțională. Maroul, pe de altă parte, simbolizează interiorul, uzura și trecutul care apasă. Azilul devine un organism viu, iar conflictul dintre cele două culori reflectă lupta dintre un prezent care vrea să simplifice și un trecut care refuză să fie ignorat. Pe măsură ce povestea avansează, aceste culori se influențează reciproc, la fel cum personajele își schimbă pozițiile inițiale.
Mediafax: „Jocul luminii” deschide o trilogie dedicată Kammerspielfilm. Ce vă atrage la acest stil și cum se va dezvolta în proiectele viitoare?
Ovidiu Georgescu: Mă atrage rigoarea și onestitatea acestui tip de cinema, unde nu ai unde să te ascunzi. Totul se reduce la esențial: actor, relație, tensiune. Spațiul restrâns devine un spațiu al profunzimii, iar apropierea de personaje creează o intimitate rar întâlnită în alte forme de cinema. În „Jocul luminii”, această abordare a fost firescă, având în vedere că relația dintre personaje cerea o concentrare emoțională. În următoarele filme din trilogie, intenția este de a păstra această direcție, dar de a explora alte tipuri de relații umane.
Mediafax: Există o legătură între cele trei filme ale trilogiei? Ce le leagă sub această umbrelă?
Ovidiu Georgescu: Legătura nu este narativă, ci una de stare, temă și privire asupra umanului. Cele trei filme explorează relațiile tensionate și confruntările intime, fiind o trilogie a fragilității umane. Există o continuitate stilistică, dar fiecare film va avea propria identitate, abordând diferite configurații umane. De exemplu, în „Jocul luminii” discutăm despre relația părinte-copil, iar în următoarele proiecte, cum ar fi „Baladă pentru flaut şi fizică cuantică” și „GoRe – Go & Return”, ne vom deschide către alte tipuri de legături, păstrând aceeași tensiune emoțională.
Mediafax: Ca profesor universitar și fost decan al UNATC, ce le recomandați studenților pentru a-și păstra identitatea artistică într-o eră a consumului rapid de conținut video?
Ovidiu Georgescu: Le spun că nu există o contradicție între ritmul rapid al lumii și rigoarea artistică. Tentația de a confunda vizibilitatea cu valoarea este mare. Încurajez studenții să nu-și piardă răbdarea și să nu-și dilueze vocea doar pentru succes imediat. Identitatea artistică se construiește în timp, prin consecvență și un dialog onest cu sine. Este mai important să știm de ce realizăm un film decât să ne conformăm pieței. De asemenea, le sugerez să înțeleagă noile medii, dar să nu devină dependenți de ele. Instrumentele se schimbă, dar nevoia de adevăr rămâne constantă.
În calitate de profesor, încerc să le ghidez spre un echilibru între deschiderea către prezent și fidelitatea față de un demers personal. Ceea ce rămâne nu este viteza producției, ci capacitatea de a transmite un mesaj semnificativ.
