Momentul de cotitură în problema climatică pe care-l tot ratăm „Râdem de noi înșine” „Teatrul e valoros atunci când pune întrebări incomode” „Autoritățile încă nu înțeleg potențialul de creștere a societății oferit de cultură” „Uneori ne schimbăm când ne vedem suficient de clar contradicțiile” „Nu cred că se poate fără emoție”
Cât ne pasă cu adevărat de schimbările climatice? Ce poate face teatrul în fața unei crize reale? „Anticlimax”, spectacolul montat la Teatrul Dramaturgilor Români, în regia lui Bobi Pricop, abordează aceste întrebări cu umor și autoironie, urmărind un grup de actori care se confruntă cu propriile contradicții în procesul creativ de salvare a planetei. „Trăim într-o suprapunere de discursuri, urgențe, opinii, catastrofe, notificări, vinovății”, afirmă regizorul într-un interviu pentru publicul HotNews.
„Piesa urmărește un grup de artiști care încearcă să creeze un spectacol despre salvarea planetei, dar se blochează în propriile contradicții: orgolii, clișee, frici, nevoia de validare și sens”, explică Bobi Pricop, un regizor contemporan apreciat, referindu-se la „Anticlimax”, scrisă de Doru Vatavului, care se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români.
Distribuția este formată din actori tineri și talentați (Adrian Ban, Ama Beschieru, Anamaria Codiță, Maria Moroșan, Vlad Pânzaru, Dan Pughinean), iar spectacolul are un fir roșu ce îl leagă de la început până la sfârșit. Bobi Pricop explică: „Firul roșu este această întrebare: ce poate face arta/teatrul în fața unei crize reale, fără a se minți că salvează lumea și, în același timp, fără a deveni complet cinic?”
„Anticlimax” urmărește un regizor care își propune să creeze un spectacol ce abordează sincer și puternic schimbările climatice. „Însă ceea ce începe ca o explorare liberă și non-ierarhică a subiectului se transformă într-un haos total. La granița dintre ficțiune și documentar, „Anticlimax” este un anti-spectacol caleidoscopic care pune la îndoială rolul artei într-o criză globală.”
Pentru aproape două ore, spectatorii sunt invitați să participe la un proces creativ ce poate servi atât ca oglindă pentru propriile reflecții și inițiative, cât și ca un mod de a înțelege teatrul din interior. Bobi Pricop joacă rolul regizorului, ceea ce contribuie la deconstrucția mitului creatorului și la evidențierea vulnerabilității și nesiguranțelor acestuia.
Umorul și autoironia conturează povestea, transformând experiența publicului într-un roller coaster emoțional, care poate provoca gânduri fără a oferi o concluzie clară.
„Spectacolul este construit, într-un fel, împotriva climaxului. Nu merge spre o concluzie salvatoare, ci ajunge la o finalitate în care totul nu se rezolvă și publicul nu pleacă împăcat”, explică Bobi.
Titlul „Anticlimax” are multiple sensuri, iar regizorul subliniază că, după spectacol, fiecare spectator poate descoperi noi direcții. „Primul sens, cel mai evident, se leagă de schimbările climatice, de modul în care trăim în ignoranță sau amânare față de degradarea planetei.
Acesta se referă și la momentul pe care tot îl ratăm. Momentul de cotitură, climaxul, este clipa în care ar trebui să înțelegem cu adevărat urgența și să facem modificări structurale în raport cu schimbările climatice. Nu este suficient să ne liniștim conștiința prin gesturi individuale, deși acestea contează, ci trebuie să înțelegem dimensiunea politică, economică și sistemică a problemei. Chiar și noțiunea de „amprentă de carbon” individuală este complexă, deoarece a fost popularizată de companii petroliere pentru a muta responsabilitatea asupra individului, în loc să fie adresată industriilor care contribuie la dezastru. Există, de asemenea, și sensul teatral al titlului.”
„Spectacolul dezvoltă o varietate de teme complexe, de la schimbările climatice, la rolul artei, dublul standard al societății, sensul vieții sau condiția artistului. Toate acestea pot provoca reflecție, dar pot și să genereze confuzie. A fost o miză să aduceți acest haos din scenă la spectator, poate chiar să-i faceți să se simtă incomod?” – Bobi Pricop răspunde: „Da, dar nu într-un mod agresiv. Nu am vrut să mustrăm spectatorii sau să-i facem să se simtă inconfortabil. Spectacolul este autoreferențial în acest sens: nu își propune să tragă un semnal de alarmă legat de schimbările climatice pentru publicul educat care vine la teatru, care probabil este deja informat și acționează pentru a reduce efectele crizei climatice. De asemenea, mizăm pe autoironie și pe disconfortul care apare atunci când ne regăsim în temerile legate de viitor sau de sens.”
Piesa ridiculizează anumite perspective, doar pentru a recurge cinci minute mai târziu la aceleași mijloace ridiculizate. Publicul râde de sine, deoarece adesea avem poziții corecte în contexte publice, dar în viața privată facem exact invers. Haosul din spectacol este abil dirijat de scriitura lui Doru, inspirată din haosul real. „Trăim într-o suprapunere de discursuri, urgențe, opinii, catastrofe, notificări, vinovății. Chiar dacă totul pare improvizat și spectacolul deviază la fiecare cinci minute, este un haos organizat, asumat.”
„Este, de asemenea, un spectacol amuzant. Credeți că umorul și autoironia servesc drept liant între temele propuse și ajută la înțelegerea lor?” – Bobi afirmă: „Fără umor, spectacolul nu ar fi funcționat. Îl face mai autentic. Multe dintre contradicțiile vieții sunt ridicole înainte de a deveni tragice, sau invers. Există un potențial comic uriaș în modul în care ne propunem să fim buni, profunzi și responsabili, dar în același timp dorim să fim iubiți, admirați, validați.”
Autoironia este importantă pentru a evita un ton moralizator. Atunci când realizăm un spectacol despre schimbările climatice, este ușor să cădem în superioritate morală. „Noi, artiștii, ne-am documentat, am înțeles, venim să vă explicăm vouă.” Însă tocmai acest lucru încercăm să deconstruim.
„Nu suntem în afara problemei. Facem parte din ea în moduri mai complexe decât ne-am imagina. O concluzie subtilă și importantă a spectacolului este că orgoliul și ego-ul nostru sunt tot deșeuri produse de planetă. Umorul nu simplifică temele, ci le face mai accesibile. Creează un spațiu în care putem aborda subiecte dificile fără a ne simți imediat defensivi. Râdem, dar râsul rămâne suspendat.”
„Anticlimax” este și un teatru în teatru, o deconstrucție a acestuia din interior, în care procesul pare mai important decât concluzia. Cum vedeți teatrul contemporan românesc și care ar putea fi scopul său? – „Mi-e greu să vorbesc despre „scopul” teatrului românesc, la singular. Teatrul trebuie să fie multe lucruri: divertisment, ritual, spațiu critic, experiment, memorie, uneori pur și simplu bucuria de a împărtăși o poveste într-un spațiu comun. Teatrul contemporan românesc trece printr-un moment interesant. Există public și un interes real pentru teatru, mai ales în București și în orașele mari. Totuși, acest public pare a fi captiv, nu foarte diversificat, iar strategiile culturale sunt absente la nivel național și local. Potențialul este enorm, dar sistemul rămâne fragil și inegal, cu instituții fără viziune și tineri artiști vulnerabili.”
„Pentru mine, teatrul este valoros atunci când pune întrebări incomode, când îmbină experimentul, povestea, politicul și emoția. Un teatru care poate fi inteligent fără a deveni rece și emoționant fără a fi manipulator.”
„În prezent, există un hype în jurul unor teatre din București, unde spectacolele se vând rapid. Cum vedeți această frenezie a publicului? Provine dintr-o curiozitate reală sau dintr-un impuls de a merge acolo unde „merge lumea”? – „Cred că ambele aspecte sunt prezente și nu le-aș contrapun. Există cu siguranță o curiozitate autentică, dar și un mecanism de validare socială. Dacă un spectacol se epuizează rapid, capătă o aură specială. Vrei să fii acolo pentru că „acolo se întâmplă ceva”. Nu consider că este neapărat un lucru rău. Așa funcționează și muzica, și filmul, și restaurantele. Problema apare când hype-ul înlocuiește întâlnirea reală cu spectacolul. Mă bucură sălile pline, dar mă interesează ce se întâmplă după ce spectatorii intră în sală. Dacă teatrul devine doar un trofeu de bifat, pierdem ceva. Dacă hype-ul aduce oameni care sunt atingi sau provocați, atunci suntem câștigați.”
„Privind poziția artistului în sistemul actual, cum vedeți afinitatea artistului contemporan pentru artă și responsabilitatea sa față de aceasta? – „Artiștii trăiesc o tensiune între vocație și supraviețuire. Pe de o parte, există imaginea romantică a artistului care creează dintr-o necesitate interioară. Pe de altă parte, se confruntă cu probleme precum chirii, facturi, oboseală, instabilitate și competiție pentru vizibilitate. Cred că responsabilitatea începe cu onestitatea față de propriile resurse și limite, fără a pretinde că faci mai mult decât poți. Totodată, este important să nu renunți la ambiție.”
„Cum percepeți noua generație de actori și motivele alegerii acestei meserii? – „Îi privesc cu empatie și admirație. Intră într-o meserie dificilă, într-un moment în care oportunitățile sunt limitate. Autoritățile nu înțeleg potențialul de creștere a societății oferit de cultură și educație, iar bugetele sunt subdimensionate. Mă bucur să văd tineri actori conștienți de problemele gestionate mai prost de generațiile anterioare: puterea, abuzul, sănătatea mentală. Această conștiință poate aduce fragilități, dar este normal ca fiecare generație să vină cu propriile clișee și forme de curaj.”
„Revenind la „Anticlimax”, personajele reflectă o formă de ipocrizie în raport cu temele centrale, inclusiv încălzirea climatică. Credeți că acest discurs poate motiva acțiuni concrete sau riscă să ofere o validare inconsecvenței? – „Riscul există. Autoironia poate deveni o formă elegantă de absolvire. Râdem de noi, ne recunoaștem ipocrizia și apoi continuăm, mulțumiți că suntem lucizi. Totuși, nu ne schimbăm printr-o versiune ideală a noastră. Câteodată
