În momentul în care Dumnezeu a rostit „să fie lumină”, a marcat o separare esențială între timp și netimp. De atunci, lumina a servit drept indicator al Creației, împărțind-o și făcând-o măsurabilă. Totodată, lumina strălucește în întuneric, iar întunericul nu a putut să o cuprindă.
Prin intermediul luminii, Necuprinsul devine vizibil. Fie că ne dorim să ne ascundem în întuneric sau să ne vedem în lumină, ambele elemente joacă un rol crucial în existența noastră. Astfel, se conturează un „joc al luminii”, în care se desfășoară atât ceea ce este vizibil, cât și ceea ce tinde să rămână ocult.
Regizorul Ovidiu Georgescu aduce în atenția publicului român un film captivant, „Jocul luminii”, o peliculă introspectivă ce rezonează cu diverse generații. Povestea se desfășoară în jurul relației tensionate dintre Paul (Nicu Mihoc), un fost actor ajuns într-un azil izolat, și fiul său, Johnny (Marius Turdeanu), un finanțist din New York, care se reîntâlnesc după două decenii de separare.
Acest film, ce imită parcă viața în toată complexitatea ei, aduce la suprafață tensiuni, orgolii și emoții nespuse. Căci cinema-ul de cameră se concentrează pe introspecție, în detrimentul spectaculosului.
Mediafax: Filmul „Jocul luminii”, ce va avea premiera în cinematografe pe 6 mai, se bazează pe piesa de teatru „Nu mai sunt vișine. La cină”, scrisă de Teodora Herghelegiu. Cum s-au îmbinat teatrul și filmul în acest proiect?
Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei Herghelegiu a fost un punct de plecare, nu unul de sosire. Am preluat din ea arhitectura narativă și confruntarea interumană, dar am gândit-o în termeni cinematografici. Teatrul s-a încheiat când am decis să nu filmez o piesă, ci să construiesc un film.
Îmbinarea celor două arte a fost organică. Camera de filmat nu observă actorul de la distanță, ci se apropie, explorându-i expresiile și modul de a respira. De aceea, am ales încadraturi strânse, prim-planuri care să surprindă tăcerile și trăirile interioare ale personajelor. În teatru, distanța dintre scenă și sală impune o anumită construcție a rolului, însă eu am preferat să mă apropii de personaje pentru a reda autenticitatea trăirilor lor.
Această esență a cinematografului de cameră, Kammerspielfilm, se reflectă în spațiul restrâns al azilului lui Paul, care devine un personaj în sine. Cele două arte nu s-au îmbinat prin compromis, ci prin asumare, dorind să păstrez nervul teatrului și intimitatea cinematografului.
Mediafax: „Jocul luminii” se concentrează pe relația dintre un tată dificil și fiul său înstrăinat, în căutarea apropierii și a iubirii. Ce v-a atras la această dinamică?
Ovidiu Georgescu: M-a interesat acea zonă fragilă și dură în care iubirea există, dar nu se mai exprimă. Relația părinte-copil are o dimensiune universală, dar și particularități profunde. M-a atras incapacitatea de a comunica autentic, chiar și în fața unei nevoi reale de apropiere.
Dinamica dintre tată și fiu nu se bazează pe un conflict spectaculos, ci pe acumulări, lucruri nespuse și orgolii. Tatăl, un fost actor, trăiește într-o lume a propriilor iluzii, iar fiul vine cu o logică aproape rece. Diferența dintre ei nu este doar una de generație, ci și de limbaj emoțional.
Decizia de a spune această poveste acum se leagă de un context mai larg, în care relațiile umane sunt din ce în ce mai fragmentate, iar distanțele afective devin tot mai adânci. Într-o lume în care comunicăm constant, dar ne spunem din ce în ce mai puțin esențialul, relația dintre cei doi devine un exemplu mărturisit al acestei realități.
Interesul pentru ideea de „prea târziu” aduce o notă profundă filmului, subliniind momentul în care ne dăm seama că vrem să reparăm ceva, dar nu mai avem timpul sau disponibilitatea celuilalt. Filmul nu oferă soluții, ci provoacă spectatorul să reflecteze asupra cât de mult amânăm lucrurile cu adevărat importante.
Mediafax: Filmul explorează relația dintre un fost actor și fiul său, un finanțist întors din America. Ce impact emoțional credeți că va avea acest film asupra spectatorilor?
Ovidiu Georgescu: Impactul emoțional nu provine dintr-un moment singular, ci din acumulare, din modul în care spectatorul se regăsește în fragmentele acestei relații. Confruntarea directă dintre cei doi, plină de ironie și reproșuri, este foarte recognoscibilă.
Ambii protagoniști nu sunt complet sinceri unul cu celălalt, iar această duplicitate generează o tensiune familiară. Mulți spectatori se vor regăsi în lucrurile nespuse, în felul în care evităm esențialul.
De asemenea, dimensiunea umană a eșecului și încercarea de a repara ceva după mult timp va avea un impact semnificativ. Există o formă de neputință care traversează filmul, generând o emoție profundă, nu spectaculoasă, ci dureros de familiară. Finalul filmului, care mută totul într-o altă cheie, va provoca spectatorii să reflecteze asupra propriilor relații cu părinții sau copiii, poate chiar să își pună întrebări pe care le-au amânat.
Fac o invitație publicului să vizioneze „Jocul luminii”, începând cu 6 mai 2026.
Mediafax: Cât de mult ne regăsim în povestea celor doi? Ce este universal în conflictele pe care le aduce filmul?
Ovidiu Georgescu: Ne regăsim mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaștem. Povestea reunește situații și emoții comune, fie că ne aflăm în postura de părinți sau de copii. Universalitatea provine din confruntarea între generații, care nu depinde de un context specific, ci de diferențele de perspective asupra vieții.
Fiecare personaj crede că deține „adevărul” și că a făcut alegerile corecte, ceea ce duce la un conflict greu de conciliat. Acest subiectivism ireconciliabil apare inevitabil când două lumi se întâlnesc.
De asemenea, tema lucrurilor nespuse este una cu care fiecare spectator se poate identifica. Filmul abordează acumularea tăcută a distanței, care devine greu de recuperat în timp.
Dinamica dintre personaje reflectă realitatea contemporană, în care mobilitatea și succesul profesional ajung să fractureze relațiile personale. Fiul provine dintr-un univers diferit, iar ruptura nu este doar fizică, ci și interioară.
Cel mai universal element rămâne ideea de vinovăție și regret. Indiferent de context, ajungem să ne întrebăm dacă am fost suficient de prezenți pentru cei dragi. Filmul nu oferă răspunsuri, dar creează un spațiu în care aceste întrebări devin inevitabile.
Mediafax: Vizual, filmul se bazează pe un contrast cromatic puternic, cu predominanța culorilor albastru și maro. Ce reprezintă aceste culori în relația dintre protagoniști și în spațiul azilului?
Ovidiu Georgescu: Acest contrast nu este doar estetic, ci reflectă tensiunea dintre personaje și spațiul în care se află. Albastrul simbolizează distanța, răceala și luciditatea, fiind culoarea lumii exterioare, a controlului și raționalității. Acesta face trimitere la universul fiului, la succesul profesional, dar și la izolarea emoțională.
Maroul, pe de altă parte, simbolizează interiorul, uzura și memoria trecutului. Este culoarea materiei „locuite”, ce apasă și nu poate fi abandonată. Azilul devine astfel un organism viu, impregnat de o tonalitate caldă și sufocantă.
Conflictul dintre cele două culori reflectă lupta dintre un prezent care vrea să simplifice și un trecut ce refuză să fie ignorat. Pe măsură ce povestea avansează, aceste culori se „contaminează” reciproc, la fel ca personajele care își fisurează pozițiile inițiale. Am dorit ca spectatorul să simtă acest contrast ca o stare, nu ca un cod.
În film, lumina jonglează între cele două culori dominante, uneori apropiindu-le, alteori separându-le mai mult.
Mediafax: „Jocul luminii” deschide o trilogie dedicată Kammerspielfilm. Ce vă atrage la această formă de cinema și cum se va dezvolta în proiectele următoare?
Ovidiu Georgescu: Mă atrage rigoarea și onestitatea acestui tip de cinema. În Kammerspielfilm, nu ai unde să te ascunzi; totul se reduce la esențial: actor, relație, tensiune. Aceasta este o limitare, dar și o libertate extraordinară.
Spațiul restrâns devine un spațiu al profunzimii. Apropierea de personaje, urmărirea detaliilor reacțiilor și ezitărilor lor creează o intimitate rar întâlnită în alte forme de cinema. Este un cinema al nuanțelor fine, unde o privire poate avea mai multă greutate decât o replică.
În „Jocul luminii”, această formă a fost un mod firesc de a spune povestea, având în vedere natura relației dintre personaje. În proiectele următoare ale trilogiei, voi păstra această direcție, explorând alte tipuri de relații și contexte umane, în care spațiul limitat să funcționeze ca un catalizator al tensiunii.
Nu îmi doresc să repet o formulă, ci să dezvolt un demers. Fiecare film va avea propria identitate, dar va rămâne fidel ideii de cinema concentrat, în care conflictele interioare și relaționale sunt puse sub lupă. Trilogia își propune să investigheze fragilitățile umane, raporturile de putere și eșecul comunicării, în favoarea adevărului emoțional.
Mediafax: Există o legătură între cele trei filme ale trilogiei? Ce le unește?
Ovidiu Georgescu: Legătura nu este narativă în sens clasic. M-a interesat o coerență de stare, temă și privire asupra umanului. Cele trei filme se concentrează pe relațiile tensionate și pe confruntările intime dintre oameni, explorând fragilitatea umană și lucrurile nespuse.
Există o continuitate stilistică: același tip de cinema concentrat, același interes pentru detaliu și tensiune. Unitatea de spațiu și timp rămâne un element definitoriu, dar nu ca o regulă rigidă, ci ca un instrument de analiză a relațiilor. Fiecare film va explora o altă configurație umană, dar va păstra aceeași tensiune între dorința de apropiere și incapacitatea de a o realiza.
În „Jocul lum
