Jeno Major este actor la teatrul Gong din Sibiu, având o mare pasiune pentru fotografie.
Cu părul prins în coadă și o pălărie mereu pe cap, el este un bun prieten al naturii.
„De mic umblam cu tata la pescuit peste tot, prin Deltă, pe la Olt, pe toate coclaurile. Mă arunca într-o claie de fân și își vedea de-ale lui.” Acestea sunt amintirile sale.
După anii de școală la Sibiu, a ajuns la Canal – o perioadă extrem de dificilă din timpul regimului lui Ceaușescu, când proiectul Canalului Dunăre – Marea Neagră l-a aruncat într-o fază complicată a vieții sale.
La doar 19 ani!
„Ceaușescu își dorea Canalul Dunăre – Marea Neagră chiar și cu prețul vieții oamenilor.” „Am făcut armata la Canal, unde am muncit cot la cot cu militari și pușcăriași. Zilnic auzeai de bătăi, furturi sau violuri petrecute în satele din apropiere. Am văzut și morți în anii 1983–1984, când Ceaușescu își dorea cu orice preț Canalul Dunăre – Marea Neagră, chiar și cu prețul vieților omenești.” Aceste detalii sunt prezentate în postarea Consiliului Județean Sibiu.
După perioada militară, a continuat să muncească, având o lopată în mână. „Erau încă șapte colegi electricieni, toți rude între ei. Pe mine mă puneau la lopată și târnăcop, jos, în șanț. Ei cu patentul și firele, eu la săpat. Am rezistat un an și ceva, apoi am plecat.”
Destinul său l-a dus sub lumina reflectoarelor, unde a descoperit lumea păpușilor și a publicului Teatrului „Gong” din Sibiu. „Sunt deja de mult timp la teatru și încep să mă gândesc la varianta pensionării anticipate. Aș avea mai mult timp pentru mine.”
Pentru el, pensionarea nu reprezintă abandon, ci o retragere de sub lumina reflectoarelor pentru a explora o altă lumină: cea de la răsărit și apus, o lumină care îl fascinează și îl determină să se întrebe despre realitate și iluzie.
„Fotografii știu că există acel «blue hour», când lumina este blândă, iar pământul respiră prin ceață. Este la o oră după răsărit și cu o oră înainte de apus. Atunci faci cele mai bune fotografii.”
„În fiecare fotografie surprind o fărâmă din opera Lui. Prefer cadre care să nu fie încărcate, astfel încât ochiul să se poată așeza și să se odihnească. De aceea am ales fotografia de peisaj.”
Întâlnirea cu nana Armina din Fundătura Ponorului l-a impresionat profund:
„Eram cocoțat pe o stâncă și am văzut în vale un pom umblător. Avea vreo 3–4 metri și se mișca. Am realizat că dedesubt se afla o fărâmă de femeie, care la acea vreme avea 80 de ani și căra pomul pentru lemn de foc. Când l-a lepădat, a continuat să trudească pe lângă casă, la oi și în grădină.”
A fost un moment care l-a transformat din fotograf în simplu spectator, absorbit de peisaj, fără a putea realiza vreo fotografie.
„Am descoperit oameni cu adevărat puri, departe de orașul care le pervertește sufletul și felul de a trăi. Nu demult, am intrat într-o casă din chirpici, locuită de o femeie în vârstă, uitată de lume. Avea doar un colț de pâine uscată pe masă, însă, din toată sărăcia ei, nu ne-a lăsat să plecăm cu mâna goală și a mers la cuibar după ouă sau în cămară după dulceață.”
Jeno fuge de influențele negative ale modernității.
În urmă cu 13 ani, a renunțat la televizor.
„I l-am dat cadou fierarului din Chirpăr. I-am zis: Ține-l tu, ăștia încă mint poporul cu televizorul.”
Chiar dacă Fundătura Ponorului îi este dragă, Valea Hârtibaciului îi ocupă multe ore în timpul răsăritului și apusului.
„Toate satele zonei se profilează pe Munții Făgăraș, ceea ce este absolut extraordinar. Mergeți în Țichindeal, în Nocrich sau în Hosman. Oriunde veți găsi cadre minunate. Mulți caută locuri exotice aiurea, în lumea largă. Am umblat eu mult, însă locuri mai potrivite pentru fotografiat ca în România nu am găsit.”
Există mulți care cred că Jeno Major nu este o persoană reală, ci o invenție a internetului.
„Au venit oameni să mă cunoască, să se convingă că exist cu adevărat. Unii m-au însoțit în ture foto, convinși că vin la punct ochit, punct lovit. Fotografia este despre sculatul cu noaptea în cap, despre perseverență și răbdare. Dacă nu le ai, nu te apuci.”
Jeno Major nu are copii și este conștient că nu va putea lăsa moștenire rodul muncii sale.
Deși nu are copii, el are zeci de mii de urmăritori pe rețelele sociale, care vin pentru coclaurile surprinse în fotografiile sale – un amestec între realitate și irealitate.
„Nu mai trimit fotografii la concursuri internaționale, pentru că fiecare imagine înscrisă costă 20–30 de euro. Mai bine bag benzină de banii ăștia. În plus, am diplome, medalii și cupe care trebuie șterse de praf.”
Jeno Major își propune să lase o moștenire a unei lumi pe cale de dispariție. Este convins că în următorii 10–20 de ani, nimeni nu va mai dori să locuiească în zonele montane sau în văile adânci, departe de civilizație.
Consideră că, în acea perioadă, vor dispărea și ultimii oameni care își mai împart hrana cu străinii ce le trec pragul, întorcându-le salutul cu câteva merinde așternute pe masa veche din lemn.
Jeno Major, un sibian cu tată maghiar și mamă săsoaică, este mai român decât mulți care arborează tricolorul la rever, datorită iubirii sale pentru oamenii și locurile natale.
