Recent, am vizionat filmul Nuremberg (2025) și, entuziasmat, am împărtășit primele impresii cu urmăritorii mei pe Facebook. În acest articol, îmi propun să dezvolt aceste impresii, mai ales că l-am revăzut a doua zi de Crăciun.
Simt că filmul este difuzat în cinematografe în această perioadă pentru a-i inspira pe magistrații din România să reflecteze asupra esenței funcției de judecător sau procuror. Mă refer la Justice Robert H. Jackson.
Robert H. Jackson reprezintă un exemplu rar care demonstrează că justiția nu este doar rezultatul automatismelor instituționale sau al evoluției profesionale, ci se naște dintr-o conștiință morală și un caracter integru. Deși nu a absolvit o facultate de drept, Jackson a ajuns membru al Curții Supreme a Statelor Unite, fiind recunoscut ca Justice. Aceasta nu a fost o titulatură decorativă, ci o dovadă că el întruchipa adevărata idee de justiție. În tradiția americană, judecătorii Curții Supreme nu sunt doar specialiști în interpretarea legii, ci și repere morale, interpretând nu doar litera, ci și spiritul constituției.
Momentul de maximă relevanță istorică pentru Justice Robert H. Jackson a fost rolul său de procuror-șef al Statelor Unite la Tribunalul de la Nürnberg. Aici, el a realizat ceva fără precedent: a transformat dreptatea într-un limbaj universal, demonstrând că nici puterea, nici statul, nici războiul nu pot suspenda răspunderea morală. Celebrul său principiu – că legile aplicate învinșilor trebuie să fie valabile și pentru noi înșine, în calitate de învingători – rămâne una dintre cele mai importante lecții de justiție din secolul XX. Jackson a arătat că a fi un om drept poate depăși formarea juridică formală. Legea poate fi învățată, dar dreptatea se asumă. La Nürnberg, în fața istoriei, Jackson nu a pledat doar un caz, ci a pledat pentru ideea că civilizația are dreptul de a se apăra prin drept. În acest context, titlul de Justice nu a fost o simplă funcție, ci o descriere a identității sale.
La Nürnberg, Jackson a căutat răspunderea, nu răzbunarea. El a ridicat dreptul la statutul de limbaj universal, arătând că legea fără conștiință este o simplă tehnică, iar conștiința fără lege este lipsită de putere. Justiția adevărată începe acolo unde cele două se întâlnesc.
În opinia mea, sensul real al filmului astăzi nu este doar o lecție despre trecut, ci una despre prezent. Istoria ne luminează calea, asemenea unui lămpaș în întuneric. Între aplicația legii și realizarea justiției în sens moral există o distincție importantă. Chiar dacă există instituții, proceduri legale și salarii mari, justiția poate lipsi. Aceasta este realitatea din România. De aceea, Nuremberg (2025) este deosebit de relevant, având în vedere discuțiile din societatea românească despre justiția capturată.
Filmul nu este doar despre naziști; colapsul Germaniei naziste după cel de-Al Doilea Război Mondial este doar contextul. Este vorba despre responsabilitatea morală și politică în momente de criză istorică. Această lecție devine clară în câteva secvențe esențiale, pe care intenționez să le comentez fără a dezvălui întreaga poveste. Acest articol nu este o cronică de film în sensul tehnic, ci un comentariu de contextualizare istorică și morală, folosind filmul ca pretext pentru a reflecta asupra justiției statale și a dreptății morale, responsabilității politice și colapsului instituțional.
Filmul începe cu imaginea tipică a unui regim dictatorial: o țară devastată, cu oameni săraci, purtând haine rupte, care își împing cărucioarele pe drumuri desfundate, la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe acest fundal sumbru, vicecancelarul Hermann Göring, al doilea în ierarhia celui de-Al Treilea Reich, coboară dintr-o mașină de lux, având o uniformă impecabilă. Opoziția între vestimentația sa azurie și mizeria populației este evidentă. Când camera surprinde cele două inele uriașe de pe mâinile lui Göring, se sugerează ruptura socială profundă dintre conducerea dictatorială și populația aflată în suferință.
În această scenă, filmul își atinge scopul: de a ilustra răul absolut și de a atrage atenția asupra contribuției pasivității civice la prăbușirea societății. Oamenii obișnuiți au permis instalarea naziștilor la putere și nu au reacționat pe măsură ce situația politică se deteriora.
Nazismul nu a fost doar o mișcare populară, ci și un eșec al elitelor: judecători care au creat legi strâmbe, universitari care au oferit legitimitate ideologică și lideri religioși care au ales tăcerea. Aceste aspecte sunt evidențiate în dialogul dintre Justice Jackson și medicul psihiatru Douglas M. Kelley, într-un cadru desolant, pe stadionul din Nürnberg, distrus de bombardamente. Aici, Hitler proclamase retragerea drepturilor civile ale evreilor.
Același stadion care, în anii anteriori, gazduia defilările Partidului Nazist, devine acum scena solitară a prăbușirii Reichului german. Această schimbare de context subliniază dimensiunea colapsului: doi americani discută despre soarta liderilor naziști, în locul unde aceștia erau aclamați cu câțiva ani în urmă.
Discuția dintre Jackson și Kelley abordează importanța juridică a legilor strâmbe și cum demagogia suspendă drepturile. Justiția încearcă să restaureze ceea ce a fost pierdut. Întrebarea esențială este: cine oprește abuzul atunci când legea este capturată?
Un alt moment important este relatarea lui Göring despre tentativa de lovitură de stat din 1923. Această poveste este esențială din punct de vedere al psihologiei politice, ilustrând cum Hitler a canalizat resentimentele germane, mai degrabă decât să le inventeze. Göring ridică o întrebare relevantă: cine nu l-ar fi urmat pe Hitler la începutul anilor 1920?
Filmul aduce în prim-plan lecția incomodă că, în istorie, nemernicii pot avea dreptate punctual. De exemplu, Hitler a avut dreptate în legătură cu refuzul dreptului la autodeterminare al germanilor din alte regiuni. Totuși, a avea dreptate într-un punct nu justifică un regim criminal. Este preferabil să greșești într-un regim democratic decât să ai dreptate într-o dictatură.
De asemenea, filmul abordează manipularea frustrărilor legitime. În momente de criză, nemulțumirile pot fi transformate în combustibil politic. Când instituțiile cedează, istoria poate rima periculos.
Un moment cheie este dialogul dintre Jackson și papa de la Roma, care scoate la lumină complicitățile instituționale în fața unei amenințări precum Germania nazistă. Există momente când colaborarea cu răul absolut este inevitabilă, iar întrebarea este cum să o faci fără a te contamina ideologic.
O națiune sănătoasă moral și politic poate traversa o situație-limită fără a se prăbuși. De exemplu, Finlanda a colaborat militar cu Germania nazistă, dar nu a comis atrocități antisemite. În schimb, România a cedat solicitărilor antisemite. Această alegere depinde de sănătatea morală și politică a fiecărei națiuni.
În concluzie, Nuremberg (2025) nu este un film despre trecut, ci o oglindă a prezentului. Recomand vizionarea lui, urmată de o lectură a Faust de Goethe. Pactele cu diavolul nu sunt doar literatură; uneori, sunt politică pură.
Filmul se încheie cu un motto care ne amintește să rămânem vigilenți în privința libertății politice: singurul indiciu despre ceea ce poate face omul este ceea ce a făcut omul până acum.
În final, Nuremberg ne învață că justiția nu moare atunci când legile sunt suspendate, ci atunci când conștiințele acceptă să fie suspendate alături de ele.
