Realitatea arată că multe dintre proiectele futuriste nu reușesc să devină locuibile. Un exemplu recent este Dunia Cyber City, o zonă economică specială propusă în Zanzibar, care are ca scop atragerea specialiștilor IT și a companiilor digitale prin taxe reduse și o guvernanță inspirată de conceptul de „state rețea”, ce se bazează pe comunități autonome, tehnologie și criptomonede. Deși proiectul beneficiază de susținerea foștilor executivi din domeniul tehnologic și a autorităților locale, acesta ridică deja întrebări legate de legitimitate, incluziune și sustenabilitate, conform The Conversation.
Un alt exemplu notabil este The Line, proiectul ambițios din Arabia Saudită. Acesta propune un oraș liniar de 170 km, destinat să găzduiască nouă milioane de locuitori. Conceput ca un experiment urban radical, The Line a fost redus semnificativ, după ce costurile uriașe și dificultățile logistice s-au dovedit a fi mai mari decât se anticipase. Proiecte asemănătoare, precum Songdo din Coreea de Sud, au demonstrat că tehnologia avansată nu garantează succesul urban.
Această problemă este semnificativă, deoarece orașele reprezintă viitorul lumii: în prezent, mai mult de jumătate din populația globală trăiește în mediul urban. Previziunile indică faptul că, până în 2050, acest procent va ajunge la aproape 70%. Centrele urbane generează o mare parte din PIB-ul global și sunt motoare de inovație și cultură, dar, în același timp, se confruntă cu probleme majore precum poluarea, criminalitatea și inegalitatea socială.
În acest context, mulți decidenți politici consideră tehnologia ca fiind o soluție universală. Conceptul de „smart city” a devenit un slogan atractiv, dar vag. De la San Diego la Tel Aviv și Bogota, aproape fiecare oraș se declară acum „inteligent”. Totuși, această etichetare se face fără a oferi o definiție clară sau standarde comune. Studiile arată că proiectele care se concentrează pe tehnologie, fără a lua în considerare nevoile reale ale locuitorilor, eșuează adesea în aspecte esențiale precum guvernanța, drepturile cetățenilor și sustenabilitatea pe termen lung.
Datele subliniază această discrepanță. În clasamentele internaționale ale orașelor sustenabile și locuibile, performanța tehnologică nu se traduce automat printr-o calitate superioară a vieții. Orașele care excelează în infrastructura digitală nu se regăsesc întotdeauna în topurile generale, unde sunt evaluate capitalul uman, coeziunea socială sau mediul. În schimb, orașe mai vechi, cu infrastructură imperfectă și trafic intens, continuă să domine clasamentele globale datorită diversității, stabilității politice și ecosistemelor culturale și economice mature.
Cercetătorii concluzionează că nu avem nevoie de orașe „smart”, ci de o planificare inteligentă. Tehnologia ar trebui să fie un instrument, nu un scop în sine. Fără politici coerente pe termen lung, incluziune socială și adaptarea soluțiilor la specificul local, investițiile în senzori și rețele inteligente riscă să rămână simple exerciții de marketing urban.
Orașele care funcționează cel mai bine nu au fost concepute pe planșete futuriste și construite dintr-o dată. Ele au evoluat lent, prin decenii de decizii imperfecte, compromisuri și ajustări continue, având oamenii în centrul procesului. Acesta este, de fapt, modelul real pentru orașele viitorului, nu utopiile tehnologice create pe terenuri goale.
