Pe măsură ce războiul din Iran se intensifică, orașele europene devin acum vulnerabile în fața arsenalului Teheranului. În acest context, se pune întrebarea cum ar reacționa NATO în cazul unui astfel de scenariu și ce metode ar putea utiliza Iranul, de la atacuri hibride până la operațiuni indirecte, pentru a viza țările europene.
După ce forțele americane și israeliene au inițiat atacuri împotriva țintelor iraniene, ucigându-l pe ayatollahul Ali Khamenei și afectând grav forțele militare și de securitate ale Iranului, Teheranul a lansat o campanie de bombardamente cu rachete și drone împotriva regiunii, la o scară fără precedent, conform Euronews.
Proiectilele iraniene au vizat ținte din Israel și din Golf, iar o dronă fabricată în Iran a atacat o bază britanică din Cipru, determinându-l pe premierul Keir Starmer să permită desfășurarea de contraatacuri defensive americane asupra siturilor de rachete iraniene.
De asemenea, sistemele de apărare aeriană ale NATO au interceptat două rachete balistice iraniene care se îndreptau spre sau intrau în spațiul aerian turc, o limită pe care Teheranul nu o mai depășise până acum.
Europa, acum mai apropiată ca niciodată de conflict, se confruntă cu întrebarea dacă Iranul ar putea ataca continentul european. Și, în cazul în care ar încerca, poate NATO să împiedice un astfel de atac?
Armele cu rază lungă de acțiune ale Iranului se clasifică în trei categorii, având o rază de acțiune care acoperă o porțiune semnificativă a hărții europene.
Cea mai devastatoare este racheta balistică Khorramshahr, capabilă să transporte o ogivă de până la 1.800 kg.
Lansată din instalații subterane fortificate din nord-vestul Iranului, în regiuni montane precum Kermanshah, Tabriz și Isfahan, racheta are o rază de acțiune de până la 3.000 km atunci când sarcina utilă este redusă.
La această distanță, capitalele din sudul și estul Europei, precum Atena, Sofia și București, se află în raza de acțiune. La distanța maximă, același lucru este valabil și pentru Viena, Roma și Berlin.
De asemenea, dronele Shahed-136, testate în luptă și îmbunătățite în urma utilizării în războiul din Ucraina, au o rază de acțiune de până la 2.500 km.
Ogiva sa, cu o greutate între 30 și 50 kg, este relativ mică, însă dronele Shahed sunt lansate în roiuri, având scopul de a copleși apărarea aeriană și de a întrerupe rețelele electrice din regiuni extinse. Ucraina a experimentat deja acest tip de atac, iar unele părți ale Europei ar putea avea aceeași soartă.
Al treilea tip de armament îl constituie rachetele de croazieră, în special Soumar și variantele sale, cu raze de acțiune de 2.000–3.000 km.
Spre deosebire de rachetele balistice, rachetele de croazieră zboară la joasă altitudine și urmăresc relieful terenului, ceea ce le face mai greu de detectat de radarele tradiționale. Precizia acestora le face potrivite pentru atacuri țintite asupra infrastructurii, mai degrabă decât pentru distrugeri pe scară largă.
Împreună, aceste trei tipuri de arme oferă Iranului o capacitate stratificată de atac la distanță lungă, care se suprapune din ce în ce mai mult cu teritoriul european.
Israelul reprezintă cel mai relevant exemplu pentru a înțelege cum funcționează apărarea antirachetă în condiții reale.
În timpul conflictului în curs, Iranul a lansat între 500 și 550 de rachete balistice asupra teritoriului israelian, iar sistemul multistratificat al Israelului, care combină interceptoarele Arrow 2, Arrow 3 și David’s Sling, a reușit să împiedice toate, cu excepția a 31, să lovească zone populate.
Cu toate acestea, există și lacune. Iranul a dezvoltat rachete concepute pentru a evita interceptarea: se pare că Khorramshahr-4 reintră în atmosferă cu o viteză de aproximativ Mach 8, lăsând sistemelor defensive foarte puțin timp de reacție.
În plus, cele mai avansate focoase ale sale își pot modifica traiectoria în timpul coborârii pentru a evita urmărirea radarului, iar Iranul rareori lansează rachete balistice singure, ci le combină cu rachete de croazieră și roiuri de drone cu scopul de a copleși apărarea aeriană.
Dacă Iranul ar decide să atace Europa, analiștii anticipează o abordare multimodală: atacuri de precizie asupra centrelor logistice NATO și perturbări economice prin lovituri asupra infrastructurii portuare din Marea Mediterană sau terminalelor GNL din Italia, Grecia și România.
La acestea s-ar adăuga presiunea psihologică generată de atacuri și diversiuni menite să provoace frică în rândul civililor.
Poziția oficială a NATO este una de asigurare fermă și, conform purtătorului de cuvânt al alianței, aceasta se bazează pe capacitățile demonstrate recent.
Într-un interviu pentru Euronews, colonelul Martin L. O’Donnell, purtător de cuvânt al Cartierului General Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE), nu a confirmat sau infirmat scenariul unui atac iranian direct asupra Europei, dar și-a exprimat clar încrederea în capacitatea NATO.
„NATO are într-adevăr ceea ce este necesar pentru a apăra teritoriul Alianței și pentru a-i proteja pe cei un miliard de locuitori ai săi. Așadar, cred că europenii, și eu, desigur, locuiesc în Europa, ar trebui să stea liniștiți știind că NATO are capacitatea de a înfrunta orice astfel de amenințare la adresa alianței”, a declarat colonelul O’Donnell.
O’Donnell a menționat interceptările recente de rachete în spațiul aerian turcesc ca dovadă că sistemul funcționează în practică, nu doar în teorie.
Întregul proces, de la detectarea lansării până la distrugerea țintei, durează mai puțin de 10 minute.
Procesul începe în spațiu. „Mai întâi este detectarea lansării unei rachete. Folosim o varietate de mijloace, dintre care unele sunt spațiale, pentru a face exact asta”, a afirmat O’Donnell.
„Apoi, bineînțeles, odată ce detectați lansarea, trebuie să urmăriți zborul acesteia. NATO are o varietate de resurse terestre și maritime pentru a face acest lucru, pe lângă resursele spațiale pe care le-am descris anterior. Apoi, aveți nevoie de capacitatea de a intercepta și de a distruge acea țintă — ceea ce NATO a demonstrat că poate face”, a adăugat expertul.
Experții subliniază însă că orice atacuri iraniene asupra Europei nu s-ar limita la acțiuni militare.
„Cred că este o preocupare legitimă, fie că locuiești în Europa, fie că reprezinți un stat european”, afirmă Graig R. Klein, profesor asistent la Institutul de Securitate și Afaceri Globale al Universității Leiden.
„Iranul are un istoric de colaborare cu organizații criminale și cu posibili agenți ai statului iranian în context european, pentru a încerca să comită atacuri teroriste sau acte de violență. Am mai văzut asta înainte.”
Din 2021, serviciile de informații europene au observat o creștere semnificativă a comploturilor legate de Iran pe teritoriul european, vizând în special disidenți iranieni, jurnaliști vorbitori de limbă persană, comunități evreiești și cetățeni israelieni.
Aceste atacuri sunt deseori externalizate către rețele criminale locale, ceea ce complică atribuirea și urmărirea penală.
Acest model de comportament a determinat Uniunea Europeană să declare Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice drept organizație teroristă la 29 ianuarie 2026.
Klein consideră că Iranul își va continua probabil strategia stabilită, vizând disidenți, jurnaliști și comunități evreiești, mai ales având în vedere că noul ayatollah Mojtaba Khamenei este fiul fostului lider suprem și un produs al aceluiași regim.
„Dacă Europa este implicată mai profund în această situație, riscurile pentru publicul european în general cresc. Este posibil să existe deja agenți ai statului iranian plasați, care așteaptă practic să fie activați. Dacă acest conflict se prelungește, și mai ales dacă se transformă într-o tranziție de regim sau instabilitate politică, acești agenți ar putea fi activați de stat”, afirmă Klein.
Un alt scenariu de escaladare ar putea apărea dacă Iranul își reia programul de arme nucleare, amenințând nu doar Israelul și Orientul Mijlociu, ci și orice bază sau forță militară europeană pe care Teheranul o consideră parte a conflictului.
„Aceasta este dinamica clasică: ceea ce nu distruge regimul, îl întărește”, subliniază analistul Saeid Golkar, „dar cu o dimensiune nucleară”.
